Libertinaj stilistic

● In The Country, Sunset Sunrise, ACT, 2013.

Iarăşi ceva de la casa de discuri ACT, adică scandinavi, mai exact norvegieni: Morten Qvenild la pian, Roger Arntzen la bass, Pal Hausken la tobe. Iarăşi jazz meditativ, alcătuit din dueturi bass – pian. Aşadar, aviz fanilor Esbjörn Svensson Trio şi Lars Danielsson, şi publicului Festivalului de la Gărîna, care au şansa să-i vadă pe In the Country anul acesta. Dintre cei trei protagonişti, Qvenild, pianistul, e liderul trioului, cel mai vizibil internaţional şi cel mai versatil. E vorba de un nivel de versatilitate care, în orice ţară, în afară de Norvegia, ar fi greu de conceput, iar la noi poate chiar interzis contractual, din raţiuni de imagine şi politici de marketing. Să vedem cît de grav e: cariera sa a bifat black metal cu trupa Shining, pop operatic cîntînd coveruri Joy Division, Dolly Parton şi AC/DC cu Susanna and the Magical Orchestra, post-jazz cu post-orchestra Jaga Jazzist, indie pop hipsteresc cu The National Bank şi jazz lasciv cu Slow Motion Orchestra. Cu alte cuvinte, e ca şi cum Dan Grigore ar cînta azi cu Negură Bunget, mîine la Eurovision şi poimîine la Gărîna. E dificil să asculţi, cu un acelaşi creier, plaja stilistică din CV-ul lui Qvenild, nu-mi pot închipui cum e să fii şi implicat în producţia materialelor respective. Filonul său de bază este, totuşi, jazzul – cu jazz a debutat şi în jazz activează în calitate de lider de grup de zece ani încoace, cu aceşti In the Country.

Albumul Sunset Sunrise nu se ridică, totuşi, la nivelul recentelor materiale EST/Danielsson pe care le-am recenzat în această rubrică; îi lipsesc sofisticarea şi impactul emoţional, dar asta numai pentru că în cazul celor doi artişti avem de-a face cu un extrem de înalt nivel de sofisticare şi impact emoţional, şi nu pentru că In the Country ar suferi de lacune sesizabile. Materialul acestora e perfect plăcubil, dar mai aerisit în comparaţie cu EST şi mai puţin fluid/atmosferic în comparaţie cu Liberetto. Poate pentru că trio-ul e condus de un pianist, faţă de care colegii săi sînt umili executanţi – nu avem un basist de talia lui Berglund/Danielsson, şi nici un baterist cu personalitate solo ca Magnus Öström. Bucuriile pe care ştie să le aducă jazzul scandinav sînt însă prezente şi satisfăcătoare pe materialul de faţă. Albumul începe şi se încheie cu melancolii pianistice în care celelalte instrumente au o prezenţă minimală – „Birch Song“, respectiv „December Song“. Miezul conţine şi momente mai ritmate („Derrick“), un interesant număr de theremin („Steelpants“) şi cîteva bucăţi ale căror titluri („Silverspring“, „The Fluke, a Whale’s Tail“) sugerează că îşi propun să fie atmosferice în tradiţia scandinav-glacială (sigurrósiană), însă o fac doar parţial – un strat de texturi ambientale pare să lipsească, albumul sună prea analogic.

Experienţa scandinavilor care trec, mai în joacă, mai în serios, prin multiple genuri, le deschide o viziune mai largă asupra jazzului, asupra muzicii în general, viziune care a dus la ceea ce tradiţionaliştii numesc post-jazz. Într-un interviu recent, Qvenild explică predispoziţia norvegienilor spre acest libertinaj stilistic în cheie antropologică: densitatea populaţiei fiind mică, oamenii locuiesc la distanţe relativ mari unul de altul şi sînt nevoiţi să trăiască mult cu ei înşişi, cu propriile resurse şi idei, ceea ce contribuie la dezvoltarea unei pofte de explorare individualistă care nu poate fi constrînsă cu regulamente, cu marketing de aliniere la o strategie ori la o imagine. Se poate comenta că tocmai această abordare – „strategia lipsei de strategie“ – este, în sine, strategia de marketing a scandinavilor (şi de orientare pe piaţă a casei de discuri ACT). La noi – şi probabil în ţările cu puternică tradiţie socialistă –, acest tip de gîndire intră în categoria riscurilor neasumabile – apropierea mai puternică a indivizilor face ca părerea vecinului să conteze mult prea tare, şi fiecare pas liberal să trebuiască validat de multiple ancore sociale, dintre care unele există doar de dragul tradiţiei, din raţiuni pe care nu şi le mai aminteşte nimeni.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.