Elitism progresiv
● Rush, Clockwork Angels, Roadrunner Records, 2012.
Rockul progresiv şi-a schimbat hainele de multe ori, de cînd cei trei canadieni uniţi sub blazonul Rush s-au apucat de treabă. Şi totuşi, astăzi constatăm paradoxul unei relaţii de sinonimie între „prog“ şi „retro“, un fenomen similar celui din literatura science fiction, cu care, de altfel, cei de la Rush au avut o simbioză constantă. Şi cît se poate de naturală, dacă te uiţi la atitudinea şi manifestele ideatice din spatele celor două genuri, unul muzical şi unul literar. În cazul Clockwork Angels ni s-a promis (pentru la toamnă) chiar o novelizare scrisă de Kevin Anderson (autorul tehnic al prequel-urilor Dune), bun amic al trupei. În science fiction, anticipaţia spectaculoasă de azi riscă să devină banalitatea de mîine ori, mai rău, subiect de parodie pentru poimîine – fenomen natural, care nu ar trebui totuşi să taie aripile; riscul trebuie asumat pentru a evita băltirea genului în prudenţă sufocantă. Adică exact prudenţa din pricina căreia ce se numea cîndva „rock progresiv“ e numit azi tot mai des drept „classic rock“. În timp ce trupele tinere (mă gîndesc cu precădere la scandinavi, îi ştiţi voi care) încearcă încă să conserve acceleraţia spre necunoscut a genului, prea mulţi dintre pionierii progresismului de altă dată se mulţumesc să se mişte doar în limitele constituţionalităţii. Contează şi faptul că legile după care funcţionează industria muzicală nu sînt la fel de liberale ca în anii ’70, dar nici costurile unui album prost primit nu mai sînt la fel de mari. Pe de altă parte, majoritatea clasicilor şi-au împlinit ţelul de a virusa lumea cu meme cu viaţă şi iniţiativă de sine stătătoare. Rush au consacrat un format power trio, cu anumite particularităţi în rolul şi sound-ul bass-ului, ce s-a dovedit contagios, stimulînd idei progresive în genuri radical diferite – îmi vin în minte Primus sau Rage Against the Machine.
Albumul Clockwork Angels, deşi ne prezintă un grup bătrîn şi retro, e un excelent album, care va fi pomenit în majoritatea topurilor rock ale acestui an, în puternică notă discordantă faţă de titulaturile indie care au acaparat topurile genului de vreo doi ani încoace. Amatorii de opere rock vor aprecia epicul science fiction din temele materialului, un bun obicei al albumelor de înaltă ambiţie şi idealism distopic, de pe vremea cînd Pink Floyd şi King Crimson făceau legea (coperta albumului e o referinţă directă la o altă saga muzicală SF a grupului, clasicul 2012). Cînd zic idealism distopic mă gîndesc că, în ciuda faptului că poveşti precum cea spusă de Clockwork Angels sînt distopii, deci eminamente întristătoare, nu sînt atinse de cinismul orwellian şi au în cele din urmă un mesaj optimist, calificat adesea drept naiv, de către detractorii SF-ului clasic. Vîrsta şi personalitatea unor muzicieni ca Lee sau Peart vin cu o anume candoare care se grefează natural peste astfel de atitudini, peste astfel de poveşti, iar „proza în poem“, cîntată pe acest album, îl face cel mai consistent album conceptual de prog rock de la Scenes from a Memory al celor de la Dream Theater încoace.
Rush au avut parte de circa 40 de ani de activitate cvasineîntreruptă. Nu ştiu multe grupuri rock care, într-un astfel de interval, să nu fi avut măcar o pauză semnificativă ori o destrămare/reînfiinţare năzuroasă. E elocventă şi constanţa componenţei Rush din 1974 şi pînă azi. Unele incidente de după Test for Echo (tragedii de familie, nu morocănisme pe tema incompatibilităţii artistice) au dat ceva emoţii fanilor, dar nu pentru multă vreme, căci pentru Geddy Lee cîntatul e o funcţie vitală a aparatului respirator, iar legăturile cu amicii săi Alex Lifeson şi Neil Peart sînt mai puternice decît cele de sînge. A fost o mică pauză şi înainte de acest album, dar e văzută mai degrabă ca o încetinire de metabolism, decît o pauză de activitate. Constanţa grupului impresionează cu atît mai mult cu cît albumele lor continuă să dea piese populare, catchy, şi în acelaşi timp să rămînă în preferinţele rockerilor elitişti care admiră autoindulgenţa instrumentală.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
