Audiopeisaje
● Eivind Aarset, Dream Logic, ECM, 2012.
De cîte ori aud expresia „dream logic“, îmi amintesc de dialogurile în polonă din scenele onirice ale filmului lui David Lynch, Inland Empire, scene pe care cineva a uitat să le subtitreze pentru premiera din cadrul festivalului TIFF, de acum cîţiva ani. După ce lumea a fluierat o vreme, sperînd ca dificultatea tehnică să fie depăşită, ne-am lămurit destul de curînd că trebuia să ne resemnăm – probabil responsabilul cu traducerea filmului a fost luat prin surprindere de scenele în polonă (care nu erau subtitrate nici măcar în engleză) şi nu a găsit, în timp util, pe cineva care să salveze situaţia.
Partea mai urîtă e că acel segment n-a fost o parte minoră, ci o componentă-pivot a filmului, care s-a întins undeva spre 30 de minute. Unii spectatori au presupus chiar că, dacă ar fi înţeles scena respectivă, filmul nu ar mai fi părut atît de incomprehensibil. După ce proiecţionistul a ridicat din umeri, indicînd că nu era treaba lui, nu ne-a rămas decît să ciulim urechile, încercînd să asimilăm ceva din polona pe care probabil nimeni nu o vorbea în sală (şi oricum, e o limbă atît de sucită, încît nici intonaţia nu e sugestivă). Expresiile de pe chipurile personajelor mai sugerau una-alta, dar nu mult, şi nu se întîmpla mare lucru în acele scene – erau nişte oameni care discutau, mergînd pe lîngă un gard. M-am holbat la film ca la un exerciţiu de gramatică universală chomskyană, sperînd că, undeva dedesubt, creierul va conferi sensuri fundamentale structurii de imagine + text, care se derula pe ecran. Probabil n-am fost singurul, căci publicul a suportat cu stoicism, fără să părăsească sala. Mă rog, probabil majoritatea erau fani Lynch, care suportă cam orice – cu cît mai incomprehensibil, cu atît mai bine. Regizorul le vinde logică personalizabilă, pe care fiecare şi-o ajustează potrivit propriei configuraţii intelectuale, după reţete interpretative postmoderne, simboliste ş.a.m.d. După cîteva minute din pomenitul segment polonez, am realizat că din întreg filmul ar fi putut lipsi cuvintele, iar ceea ce păreau a fi fraze coerente nu făceau decît să inducă în eroare, să întindă capcane în termeni de logică tradiţională, pe un teren al logicii alternative.
Albumul lui Eivind Aarset oferă o variantă muzicală a acestui tip de abordare. Chitaristul norvegian e însoţit de un alt recenzat al acestei rubrici, laptopistul minimalist Jan Bang, care se ocupă de restructurarea chitarelor lui Aarset în panglici Möbius şi octave neeuclidiene. Ceea ce se sugerează, prin gramatica universală a lui Chomsky, e că pînă şi lipsa de logică are propria logică, iar vorbitul în limbi (sau în somn) poate avea propria gramatică. În muzică e mai uşor, mai uzual să treci peste tentaţia de a te agăţa de cuvinte (versuri), lăsîndu-te în voia abstracţiunilor instrumentale. Albumul lui Aarset e construit pe o logică instrumentală ce explorează graniţa dintre linişte şi nelinişti. Adesea, muzica sa tinde să se disipe, ameninţîndu-şi ascultătorul că îl lasă în linişte deplină, dar tocmai cînd îţi vine să ceri înapoi banii pe CD, o coardă sau un puls electronic aduce muzica înapoi, din subliminal în supraliminal. În unele privinţe, materialul seamănă şi cu realizările lui Stian Westerhus, dar fără aspectele stridente. Chitara e folosită strict ca instrument ambiental, nu pentru riff-uri şi solouri. O influenţă majoră pare să fie Nils Petter Molvaer, vechi colaborator al lui Aarset, dar aici avem mai puţină melodie şi mai multe audiopeisaje.
S-au născut, la proiecţia de care aminteam, o mulţime de interpretări pe seama scenelor poloneze din filmul lui Lynch. Desigur, în vremurile de glorie ale televiziunii prin cablu, mai văzusem filme din ale căror dialoguri n-am înţeles o iotă, dar la Inland Empire am trăit experienţa într-un cu totul alt mod. Chiar am refuzat să mai verific ulterior despre ce se vorbea în dialogurile respective, temîndu-mă că se va pierde ceva din impresia pe care mi-au lăsat-o.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
