„Totonel n-a vrut să mă impresioneze“ – interviu cu regizorul Alexander NANAU

Pe 18 decembrie, la HBO, va avea loc premiera filmul lui Alexander Nanau – Toto şi surorile lui. În 2010, regizorul a obţinut, cu Lumea văzută de Ion B., un Premiu Emmy. După patru ani de la acest succes, Alexander Nanau ne propune un nou documentar, cu o poveste puternică, despre speranţă, într-o lume în care pare că a fost tăiată de la rădăcină, şi salvare. Mediul în care trăim ne condiţionează. Dar supravieţuitorii găsesc întotdeauna fisura din zid. Iar Totonel, protagonistul filmului, e un astfel de personaj. 

Cum aţi ajus la povestea de acum?

Povestea a început aşa: m-a oprit cineva de la Strada Film pe stradă, mi-a zis că au mici fonduri să facă ceva despre comunităţi rome, şi m-a întrebat dacă m-ar interesa. Nu mi-a sunat neapărat a ceva ce aş fi vrut să fac, dar am acceptat să mă duc prin ţară şi să investighez un pic subiectul. Am întîlnit atunci foarte mulţi copii mişto, care trăiau în condiţii deplorabile: analfabeţi, nemîncaţi şi neîngrijiţi. Mă gîndeam că nimănui nu-i pasă de problemele lor. Aşa, ca-n filmul lui Bun˜uel – Los Olvidados.

Îmi imaginam cum este să fii în pielea unora dintre ei, să ai 8-9 ani şi să-ţi dai seama că eşti inteligent, talentat, dar nu vei avea nici o scăpare din lumea aceea în care te-ai născut dintr-o pură întîmplare. Şi-atunci, le-am propus celor de la Strada Film să fac un film strict din această perspectivă, a unor copii, excluzînd adulţii, şi chiar şi formal, mergînd cu camera la înălţimea copiilor. Propunerea a fost acceptată şi am început să caut personaje a căror situaţie de viaţă ar fi putut conţine elemente suficiente pentru o poveste de film, care să fie mai mult decît doar un caz social. După vreo trei luni de căutări, l-am găsit pe Totonel, în Bucureşti, în Ferentari. Apoi am vorbit cu Andreea, sora lui, mi-am dat seama că au această poveste cu mama la închisoare şi, după cîteva zile, am întîlnit-o pe Ana, cealaltă soră. Aşa am decis că sînt toţi trei foarte interesanţi şi ar fi o posibilă abordare a unui film. 

În Ferentari, povestea lor există multiplicată de zeci şi sute de ori. Dar cel mai important pentru mine, la un documentar, e decizia de a alege un protagonist. Şi asta s-a văzut şi la Ion B., unde am avut un protagonist puternic, exact ca la ficţiune. Pentru că protagonistul va face apoi cam 80% din ce ai nevoie, ca să te incite personal şi să poţi modela mai departe. Dacă protagonistul n-are personalitate, filmul nu funcţionează. Aşa m-am uitat şi la copii, m-am uitat la ei să văd care pot fi acele personaje care să poată ţine în picioare un film, cinematografic vorbind. 

Ce vă aduceţi aminte de la prima întîlnire cu Totonel?

Totonel era singurul dintre copii care n-a vrut să mă impresioneze. Dacă toţi ceilalţi se străduiau, pentru că ştiau vag că sînt cineva care vrea să facă un film cu ei, Totonel era foarte cool şi foarte distant, şi nu încerca în nici un fel vizibil să atragă atenţia. În acelaşi timp, părea conştient de ce face. Şi prin asta m-a atras pe mine. 

Am început să fiu atent la el. Asta după ce mă focalizasem pe un alt băiat, care într-o bună zi l-a adus pe Totonel cu el. Eram în faza în care filmam şi testam să văd cum reacţionează copiii la cameră şi mediul lor la cameră. Şi, deşi şi celălalt băieţel era foarte interesant, cum a apărut camera, s-a dărîmat aparenţa. Asta nu s-a întîmplat niciodată în cazul lui Totonel. Nu conta dacă sînt cu sau fără cameră. 

Ce a însemnat impactul cu o lume pe care n-o cunoşteaţi deloc?

Ferentariul era, pentru mine, un punct negru pe hartă. Şi trebuie să recunosc că primele dăţi cînd m-am dus acolo, îmi parcam maşina în afara cartierului. Şi aveam nişte prejudecăţi pe care, probabil, toţi oamenii le au, şi într-un final, pentru mine a fost şi o experienţă de viaţă, din care mi s-a confirmat mai clar ca niciodată că oamenii nu sînt cum se spune că sînt. Iar după primele două vizite în Ferentari, mi-am dat seama că totul e o tîmpenie, nu este atît de periculos cum se zice. Oamenii pe care i-am întîlnit acolo au fost nişte oameni de treabă, n-am fost furat, înşelat, deci mi s-a schimbat cu totul percepţia. Şi toată această experienţă am încercat s-o transpun în film. Pleci dintr-un punct în care vezi într-un anumit fel oamenii, iar apoi îţi dai seama ce poţi să descoperi în acei oameni.

Dincolo de prejudecăţi, lumea personajelor dvs. rămîne una dură. E ea una condamnată?

E o lume care conţine multă autodistrugere în ea, pentru că sînt oameni care s-au născut într-un context. Am întîlnit oameni între 15 şi 30 de ani, la fel ca Totonel, care chiar dacă au avut nişte şanse la educaţie, la începutul anilor ’90, ulterior le-au ratat, societatea românească i-a marginalizat din ce în ce mai mult, nu s-au mai dus la şcoală. Asta a fost pentru mine cel mai dureros. Să întîlnesc oameni de 25 de ani, cu o inteligenţă ieşită din comun, dar care n-au altă cale. Viaţa e un pic mai complexă, şi ei n-au ales să se nască şi să ducă viaţa asta. Şi asta încearcă să spună şi filmul. În spatele fiecărui om există o complexitate de vise, de talente, de modele, de aspiraţii. Cu ajutorul celor trei personaje, poţi vedea în ce măsură e impregnată fiecare vîrstă cu tipare de viaţă şi gîndire, şi cît se mai poate elibera fiecare din ele.

Cum se creează intimitatea regizorului cu personajele sale?

Intimitatea care ajunge apoi pe ecran e rezultatul unor relaţii pe care le legi acolo. Eram într-o relaţie bună atît cu cei care se drogau în faţa camerei, cît şi cu copiii, cu gardienii sau cu un judecător. Dacă întîmpini oamenii cu înţelegere şi nu-i judeci, atunci ei simt asta şi automat se deschid. Cred că totul ţine de o proprie atitudine faţă de viaţă, iar ca documentarist, una dintre regulile de bază e să fii deschis şi să nu judeci pe nimeni. Iar ei cred că au simţit asta şi, exact cum mi-a spus unul dintre tinerii care se drogau acolo: „E clar că tu ai putea trăi şi aici cu noi, şi în cercuri înalte.“ Cînd mi-a spus asta, mi-am dat seama că totul e bine, că ei nu se simt invadaţi de cineva din afară, de cealaltă parte a societăţii, care a venit să-i judece. Au înţeles foarte repede că filmările le fac bine lui Toto şi surorilor lui, că stăm acolo cu ei, că asta îi animă să se dezvolte într-o anumită direcţie. Mulţi dintre ei şi-ar fi dorit, probabil, să li se fi întîmplat şi lor asta cînd aveau vîrsta lor. Dacă n-a fost aşa, au spus că vor să se vadă măcar cum trăiesc ei acum. Şi atunci, accesul a fost total.

Poate schimba un documentar destinele personajelor sale?

Sigur. Dar, în final, deciziile ţin de ei. Procesul facerii unui documentar, faptul că o echipă de filmare stă o bună bucată de timp acolo cu personajele, în mediul lor, că interacţionează, evident că te schimbă pe tine. Începi să vezi altfel. În cazul lui Totonel, lucrurile stăteau aşa: mama lui era plecată, de cînd el avea 5-6 ani. Trăia printre oameni dependenţi de droguri, care nu considerau că a avea grijă de el intra în sarcina lor. E vorba despre un copil nepupat, nemîngîiat, care nu are nici un reper de sine. Nu i-a spus nimeni niciodată: eşti frumos, eşti deştept, lucrurile de bază de care au nevoie copiii în cîştigarea încrederii. Şi, deodată, vine cineva din afară şi zice că eşti important, interesant, devine preocupat de tine şi, atunci, automat, fiind vorba despre un copil, vedeam în fiecare zi cum începea să se lumineze şi să aibă alte repere şi alte modele. Voiam să facem un documentar despre situaţia lui, de fapt, dar povestea s-a dezvoltat cumva în altă direcţie. Esenţial pentru dezvoltarea lui a fost faptul că el mergea la un club care se numeşte Clubul de Educaţie Alternativă, care a fost înfiinţat de un rom, Valeriu Nicolae – şi el provenea dintr-un mediu sărac, dar a avut inteligenţa şi norocul să studieze şi să plece să lucreze în străinătate. Cînd s-a întors, a vrut să-şi ajute comunitatea şi a înfiinţat acest club. 

Colaboratorii lui Valeriu din Club, care apar în film, de altfel, iau aceşti copii de pe strada Ghetoului, nemîncaţi, neîngrijiţi, de multe ori semiabandonaţi, ca în cazul lui Totonel, şi pe parcursul unui an jumate, cît au durat filmările, i-am văzut cum s-au transformat. Au început să meargă la şcoală, veneau alergînd la Club, unde se ocupa cineva de ei, unde învăţau să cînte, să danseze, să numere, să citească, să facă lucruri la care erau talentaţi, şi au înflorit. Iar în cazul lui Totonel, al Andreei şi al Anei, o perioadă, faptul că eram acolo cu ei, evident, le-a dat o altă energie de schimbare. De exemplu, Andreea nu cred că rămînea în acel Club dacă nu existau filmările. Ea a apărut prima dată acolo, cu prietenele de vîrsta ei, odată cu noi. Aveau toate în jur de 14-15 ani. Prietenele au plecat, n-au rămas, dar ea, pentru că ştia că vrem să facem un film despre ea şi Totonel, a continuat să vină la Club, unde eram şi noi. 

Da, un film, o piesă de teatru, orice am fi făcut cu aceşti copii, orice contact creativ, evident, schimbă oamenii. 

Spuneaţi, după Ion B.: „Filmul a adus cu sine un soi de responsabilitate pentru mine.“ S-a întîmplat la fel şi cu Totonel?

Pe plan personal, da. Dar avînd în vedere că Totonel e mai mult decît protejat în acel Club, şi că oamenii aceia sînt un fel de părinţi pentru el, ar fi cumva necinstit din partea mea să mă bag peste ei. Şi atunci, încerc să păstrez un fel de distanţă sănătoasă. Am făcut filmul împreună, organizez, la unele festivaluri, împreună cu oamenii de la Club să mergem să prezentăm filmul. Institutul Cultural Român ne susţine şi plăteşte deplasarea şi cazarea lui Totonel şi a adultului desemnat să-l însoţească. Mă interesez în continuare de situaţia lui, ca să ştiu că este bine. Nu pot să mă implic mai mult decît atît, pentru că n-ar fi cinstit, pentru că eu, dacă încep să fac următorul film în Noua Zeelandă, nu voi mai fi acolo pentru el. Oamenii de la Clubul de Educaţie Alternativă al Fundaţiei „Policy Center for Roma and Minorities“, care îl ajută pe el şi pe mulţi alţi copii, şi care l-au făcut om, sînt tot timpul acolo. Totonel are acum 14 ani, e mare, e frumos şi deştept, la şcoală e în clasa corespunzătoare vîrstei lui, dansează în continuare. 

El pare salvat.

Nu mai are cum să cadă înapoi. E atît de conştient de ce-i bine şi ce e rău pentru el, aşa cum se vede şi în film, că nu cred că mai are cum să se întoarcă de unde a plecat.   

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: C. Movilă