„Sper ca literatura să-i facă pe oameni să-şi verse cafeaua pe masă“ – interviu cu Ayelet GUNDAR-GOSHEN
Romanul de debut al scriitoarei Ayelet Gundar-Goshen (n. 1982), O noapte, Marcovici (traducere de Any Shilon, Editura Nemira), a fost recompensat cu Premiul Sapir în 2012 şi va fi în curînd ecranizat. Ayelet Gundar-Goshen a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, precum şi cinematografia și scenaristica la Sam Spiegel Film School din Ierusalim, scenariile ei fiind premiate la diverse festivaluri internaționale. Romanul spune povestea locuitorilor dintr-un sat israelian din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, urmărind felul în care Istoria se împletește cu istoriile oamenilor.
Cum arată o zi obișnuită din viața dvs. acum?
O zi obișnuită din viața mea începe dimineața deveme, fiindcă am un copil de doi ani. Și se termină noaptea tîrziu, pentru că, pe lîngă a fi mamă, încerc să fiu și scriitoare. Atunci cînd sînt cu fiica mea, mă simt vinovată că nu scriu. Iar atunci cînd scriu, mă simt vinovată că nu sînt cu fiica mea.
Cum v-ați hotărît să scrieți ficțiune?
A te hotărî să scrii proză nu e foarte diferit de a te hotărî să călărești un dragon. Ai un lucru imens și înfricoșător în fața ta și, în loc să fugi de el, trebuie să-i sari pe spate. E mai mare ca tine, are niște aripi uriașe și tu trebuie să le poți controla. Altfel te răstoarnă. Partea proastă la dragoni și la romane e că, dacă ai reușit să te ții pe spatele lor o dată, nu înseamnă neapărat că poți s-o faci şi altă dată.
Pot cărțile să schimbe lumea?
Un roman nu este o declarație politică. Dar are, desigur, aspecte politice. Vrea să atingă oamenii nu doar într-un mod privat, ci și într-unul social și politic. Cred că cele două nu pot fi separate. Vorbim, de fapt, despre ce înseamnă să fii o ființă umană. Ce responsabilitate morală – dacă avem vreuna – purtăm pe umeri?
Cred că este treaba scriitorului să forțeze cititorul să se uite acolo unde de obicei evită să o facă. Literatura este un act de perspectivă, diferită cu fiecare privire. Cînd lucram ca editor de știri, principala întrebare pe care mi-o puneam era cîtă realitate erau dispuși oamenii să primească în timp ce-și beau cafelele dimineața. Cît timp poți înghiți cerealele citind, ziarul își face treaba. Sper ca literatura să fie mai mult decît atît. Sper ca literatura să-i facă pe oameni să-și verse cafeaua pe masă.
O noapte, Marcovici privește dezastrele și războaiele cu multă înțelegere, tandrețe, ironie și umor. Cum ați ajuns la această abordare a istoriei ca israeliancă? Cum a prins contur și de unde a venit această carte?
„Cine locuiește în casa aceea?“, l-am întrebat pe iubitul meu prima dată cînd m-a dus în satul părinților săi. Casa din spatele gardului nu era neapărat mai întunecată sau mai misterioasă ca restul. Nu avea iederă pe pereți, nu-i atîrnau lilieci de acoperiș, și totuși emana un soi de tristețe, așa cum dinspre alte case veneau voci de copii sau miros de grătar. „Frumoasa Bela locuiește acolo“, mi-a răspuns el. M-am uitat la el așa cum se uită fetele la iubiții lor care consideră alte fete frumoase și el a adăugat imediat că „frumoasa Bela“ are 80 de ani și e cea mai nefericită femeie din sat. „De ce e nefericită?“ Şi imediat ochii i s-au aprins. Nimic nu aprinde mai tare o conversație care stagnează decît nefericirea altuia. Aparent, Bela nu era doar frumoasă. Era răvășitor de frumoasă. Genul de femeie care făcea păsările să zboare invers. Broaștele țestoase să alerge. Bărbații să înghețe. Dar dintre toți bărbații pe care i-a înghețat, destinul ei a fost să se mărite cu cel mai nevrednic om din sat. „De ce?“ Era prima oară cînd auzeam de operațiunea eroică ce ieșise atît de prost. Se întîmplase cu mai bine de 60 de ani în urmă, dar lumea din sat încă mai vorbea despre asta. Țineau cu dinții de povestea lor, așa cum alți săteni țineau la rețetele lor faimoase sau la vinurile secrete.
Așa am descoperit că în timpul celui de al Doilea Război Mondial un grup de fermieri evrei au plecat cu mandat din Palestina spre Europa. Planul lor era să pună la cale căsătorii fictive cu tinere israelience care nu aveau voie să intre în Israel din cauza legii britanice. Aceste căsătorii de conveniență erau menite să salveze fetele din Europa nazistă și să le aducă în țară pe sub nasul britanicilor. Căsătoriile s-au schimbat dintr-un simbol al iubirii, dintr-o emoție intimă și privată într-o afacere de ordin național. Cele mai personale și intime aspecte au fost transformate într-o acțiune națională. Odată ajunși în Israel, toți tinerii divorțau și își continuau viețile. Cărțile de istorie glorifică această operațiune, dar nici una nu menționează cazul frumoasei Bela, căsătorită cu un fermier marcat de frumusețea ei, care a refuzat să o lase să plece, odată ajunși acasă. A ținut-o lîngă el împotriva voinței sale, la adăpostul puternicei legi religioase. O lege care există în Israel și în prezent – odată căsătorită religios, o femeie nu poate divorța fără acordul soțului. Dacă el nu îi dă voie, e obligată să rămînă căsătorită. Nu se poate căsători cu alt bărbat și, dacă face copii în afara căsătoriei, sînt considerați bastarzi și nu pot să se căsătorească la rîndul lor cu binecuvîntarea comunității religioase. În acel moment îți vine să strigi: „Ticălosul!“ Cel puțin asta am vrut să fac cînd am auzit prima dată povestea.
Dar apoi, psihologul din mine a ieșit la iveală. În loc să condamn acest bărbat, am încercat să îl înțeleg. M-am întrebat ce anume face pe cineva să țină altă persoană lîngă el cu forța. Sau cu legile dintr-o țară. Ceva ce nu îi aparține. Am încercat să găsesc în mine însămi acele lucruri de care eu nu mă pot despărți, fie dintr-o mare pasiune, fie din orgoliu. M-am gîndit la toți cei care refuză să renunțe la ceva, păstrînd speranța deșartă că, dacă țin cu dinții de acel ceva, va fi al lor. Am hotărît să îl numesc Iacob Marcovici. Am luat numele de la un prieten al bunicii mele, pe care îl cunoșteam de cînd eram copil, dar nu țineam niciodată minte cum îl chema. Eram sigură că fermierul acela fusese genul de bărbat a cărui figură pur și simplu nu ți-o amintești, pe care îl vezi fără să îl observi de fapt. Ca acei copii pe care nimeni nu știe cum îi cheamă la școală. Dacă Bela era o lebădă frumoasă, mă gîndeam, atunci Marcovici era ca un vierme anonim. Un personaj minor.
Dar în realitate nu cred că există personaje minore. Să spunem că scrii despre un bărbat care ia autobuzul să-și vadă amanta. Șoferul de autobuz este un personaj minor, dar poate că în seara aceea plănuiește să-și omoare soția cu un cuțit. Sau poate se duce acasă să le spună copiilor săi la culcare cea mai spectaculoasă poveste din lume – pe care a avut timp toată ziua s-o inventeze conducînd autobuzul. Atunci cînd te concentrezi pe un singur personaj, poți face greșeala să crezi că această ființă umană e mai specială ca altele. Asta se întîmplă atît în literatură, cît și în viață; ne concentrăm pe noi înșine și îi vedem pe ceilalți drept „personaje minore“. Dar adevărul este că oricare dintre pasagerii autobuzului poate face obiectul unui roman. Nu neapărat un thriller, poate o poveste despre pierdere și sentimentul de nimicnicie, totuși o poveste.
Există suferință, bucurie, bine și rău, întuneric și lumină în romanul dvs. Cum e sufletul omului, în opinia scriitoarei, a psihologului și redactorului de știri Ayelet Gundar-Goshen?
Cred că sufletul oamenilor nu s-a schimbat deloc pe parcursul secolelor: este o combinație de bine și rău, întuneric și lumină. Așa cum împărtășim aceleași organe ale corpului cu strămoșii noștri ancestrali, la fel împărtășim același mecanism sufletesc care îi motiva pe oamenii din Grecia mitologică sau pe cei din vremurile biblice.
Care e cel mai rău lucru din psihicul omului contemporan?
Indiferența – abilitatea noastră de a ignora ceea ce se află exact în fața noastră.
Ce carte aţi lua pe ipotetica insulă pustie?
Departe de lumea dezlănțuită de Thomas Hardy. Cuprinde totul – ironie, tandrețe, tot ceea ce eu însămi îmi doresc să „fur“ de la un scriitor.
a consemnat Monica ANDRONESCU
Foto: Katharina Luetscher
