Războiul Mondial al Fumătorilor şi Uniunea Clişeelor Europene - interviu cu Marin MĂLAICU-HONDRARI

În Parlament e în dezbatere o iniţiativă legislativă de interzicere a fumatului în toate locurile publice. Dar România este una dintre puţinele ţări din Europa în care deocamdată fumatul este permis, inclusiv în spaţiile închise. Acesta este contextul în care apare cartea Războiul Mondial al Fumătorilor, un roman despre destinul unor marginalizaţi, persecutaţi, despre o specie pe cale de dispariție: fumătorii.

De ce o carte despre fumători?

Se pare că prefer personajele marginale. Am impresia că mie-mi ies cărţile de nişă, cum e cea despre sinucigaşi, Cartea tuturor intenţiilor. Acum am scris o carte despre fumători şi nu neapărat, pentru că apar şi nefumători în roman, totuşi.

Titlul e totuşi Războiul Mondial al Fumătorilor. De unde vine acest titlu incisiv, belicos?

Vine de la ce spune unul dintre personaje, foarte supărat pe legile antifumat ale Uniunii Europene. El spune că ar trebui să pornim un război al fumătorilor, să ne creştem soldaţi, adică să creştem fumători. Romanul poate fi interpretat şi ca o distopie politică, deşi poate sună uşor pretenţios. Cred că fumatul chiar merita un roman, o scriere, pentru că a însoţit omenirea de sute de ani. Chiar dacă e fără îndoială dăunător, totuşi e un viciu pe care omenirea l-a avut şi îl are. Şi dacă există multe romane bune despre alcool şi alcoolici, despre fumat nu prea s-a scris.

Nu trebuie să înţelegem în nici un caz acest roman ca pe o pledoarie pentru viciu, pentru fumat. Personajul principal e un anume Constantin, un vînzător de ţigări dintr-un stat imaginar, Camarile. De ce aţi avut nevoie de această ţară imaginară, în care fumatul este nu doar permis, ci chiar încurajat?

Camarile e un fel de Cuba a fumătorilor, unde ei pot primi azil politic. Recunosc că m-am şi distrat scriind. Cred că e primul roman la care scriu şi mă distrez. Am avut nevoie de o ţară inventată pentru că într-o ţară inventată poţi şi tu, ca autor, să pui ce vrei, poţi să schimbi Constituţia în favoarea personajelor tale. Şi apoi, Camarile e o ţară la graniţa Uniunii Europene, Uniunea Clişeelor Europene, cum zice preşedintele acestei ţări imaginare.

Aţi spus că aceasta este prima carte pe care aţi scris-o cu plăcere. Să înţeleg că în cazul celorlalte romane v-ați simțit copleșit de munca de scriitor?

Pentru mine scrierea unui roman înseamnă multă muncă şi mai puţină plăcere şi bucurie. Sigur, dacă scrii două-trei pagini, le reciteşti după o săptămînă şi-ţi dai seama că sînt bune, te bucuri. Dar la Războiul Mondial al Fumătorilor zîmbeam în timp ce scriam, pur şi simplu. Cred că e şi un roman amuzant pe alocuri. E un Bildungsroman amuzant.

Cît aţi scris, cît aţi şters la această versiune?

Întotdeauna prefer să tai decît să adaug. Din materialul brut cam un sfert, uneori chiar jumătate cade cînd trimit romanul la editură. Cred că mie mi se potriveşte romanul scurt. Prefer să nu bat apa-n piuă, şi să tai, să apară cît mai condensat. Poate că asta mi se trage de la poezie.

În Constituţia ţării scrie despre Camarile că este un stat laic şi fumător. Aceasta este ţara imaginară în care se desfăşoară o parte din acţiunea romanului. Aţi spus că este un Bildungsroman comic, că este o utopie. Cît de departe se poate merge cu utopia, cu ficțiunea, astfel încît romanul să fie totuşi credibil?

Cred că o ficţiune devine credibilă cînd este bine scrisă – e un truism ceea ce spun. Oricît de mare e ficţiunea, oricît de mult ai inventa, dacă e bine scrisă, cititorul va crede. Sau nu-l va interesa dacă e sau nu ficţiune. Orice carte e ficţiune. Se poate merge pînă la limitele imaginabilului şi e de preferat asta. De asta şi în Camarile am împins cumva la limită ficţiunea. Nici un preşedinte întreg la minte nu ar trece într-o Constituţie că statul acela e fumător. Dar ar trece cu siguranţă că e un stat laic. Şi cînd cititorul vede primul articol, „stat laic“, acceptă, e foarte bine, iar cînd vede că am adăugat „fumător“, deja începe să creadă şi asta. Şi cred că în zilele noastre ne-ar prinde foarte bine un stat laic.

Acţiunea principală se desfăşoară în Camarile, dar sînt şi poveşti care se desfăşoară în Spania, în România, într-un sătuc imaginar (sau nu?), care se numeşte Între-Văi. Sînt spaţii reale care se amestecă cu spaţii imaginare. Cum îndrumaţi cititorul să înţeleagă aceste locuri?

Cred că îi vine uşor cititorului să le înţeleagă pentru că e un fel de geografie sentimentală la mijloc. Toate locurile pomenite în roman sînt profund legate de devenirea personajului principal, de copilăria lui la Între-Văi. Iniţierea erotică a lui Constantin este legată de o fumătoare. Şi femeile cu care el va trăi vor fi fumătoare şi capitolele din roman sînt numite cu mărcile de ţigări pe care le fumau respectivele femei cînd erau cu el.

Chiar şi iubirea pare un fel de obsesie tabagică. Cum aşa, de unde a început asta?

Ţine de iniţierea lui erotică din preadolescenţă, iniţiere făcută de o fumătoare. Şi astfel el va lega pentru totdeauna erotismul de nicotină. Şi, pentru că viaţa ne oferă mereu surprize şi e ironică, marea lui iubire va fi o femeie nefumătoare.

Şi punctul de la care începe maturizarea.

Da, de asta am şi îndrăznit să-i zic Bildungsroman. Deşi e doar pe jumătate aşa ceva.

Fiecare capitol e o nuvelă, care ar putea avea autonomie în afara romanului. Cum aţi construit povestea?

Întotdeauna sînt preocupat de structura poveştii. E ceea ce cu adevărat mă interesează în momentul în care am materialul brut.

Ceea ce am văzut şi în Apropierea, şi în Lunetistul…

Da. Pentru că eu cred că există o singură structură care să se potrivească perfect cu povestea pe care o spui. Iar structura romanului clasic mie nu mi se potriveşte şi nici nu o suport. Citesc foarte greu romane lineare, clasice, în care personajul e prezentat de la naştere pînă la moarte, fără să fie salturi înainte, înapoi, în trecut, în viitor…

Dar în acest caz de unde aţi început, cînd v-aţi dat seama că va fi un roman, de la un personaj, de la una dintre poveşti?

Am început chiar de la personajul principal, de la Constantin, şi mi-am dat seama că va fi un roman în momentul în care mi-a venit ideea de a introduce o parte a acţiunii în Camarile, în statul inventat. De-acolo lucrurile s-au structurat limpede şi mi-a fost foarte clar că vreau să prezint viaţa unui fumător obişnuit.

Care ar trebui să fie cititorul ideal al acestei cărţi, v-aţi gîndit vreodată la el?

Nu, îmi pare rău, dar nu mă gîndesc niciodată la cititori cînd scriu. Cred că această carte poate fi citită de oricine, evident că nu contează dacă e fumător sau nu. Şi chiar cred că fumatul din roman poate fi înlocuit cu altceva – cu alcoolul, dar nu neapărat cu un viciu.

În carte aţi introdus cîteva pseudo-mărturii antropologice. Între capitole sînt scurte poveşti, în care nişte personaje îşi povestesc începuturile vieţii de fumător – se numeşte „Arhiva de fum“. De ce aţi simţit nevoia acestor interstiţii?

Ţine tot de structură, de ritmul romanului. Toate „arhivele de fum“ sînt scurte, de maximum o pagină şi jumătate, şi sînt scrise la persoana întîi. Cred că dau credibilitate romanului. Şi într-adevăr se poate crea o istorie a tutunului pe urma „arhivelor de fum“, a mărcilor care se fumau, multe dintre ele dispărute.

Există o documentare în spatele acestei „arhive de fum“?

M-am documentat pentru formula nicotinei, care apare în carte. Te documentezi strict pe ce te obligă personajele romanului. Dacă scrii despre un halterofil, n-o să-l pui niciodată să umble ca un balerin.

  Războiul Mondial al Fumătorilor   – un roman erotic, o utopie, o carte de graniţă care s-ar putea foarte uşor încadra în zona literaturii de consum. Vă este teamă de această posibilă direcţie de lectură a cărţii?

Sper să nu fie chiar de consum. Oricum, graniţele sînt extrem de fine între o literatură cu adevărat de consum, cînd autorul scrie exact pentru marele public, şi un alt gen de literatură, cînd încerci să scrii despre o chestiune comună, de care mulţi oameni s-au lovit, cum e cazul fumatului în romanul meu. Sigur că există multe paliere de lectură, depinde de fiecare cît va înţelege din carte.

Mulţi autori de astăzi sînt preocupaţi de probleme sociale, contemporane sau de trecutul recent, încearcă să ficţionalizeze pe marginea acestor chestiuni oarecum prezente în spaţiul public. Dumneavoastră faceţi ficţiune pur şi simplu, fără nici un fel de complex în relaţie cu prezentul. Unde vă situaţi printre scriitorii de astăzi?

Nu ştiu. Cred că e treaba criticii să ne situeze pe noi, pe scriitori. Sigur că mă interesează foarte tare istoria recentă a României, dar nu vreau să scriu despre asta, nu vreau să scriu despre comunism. Îmi place să scriu despre altceva. Şi autorii care îmi plac mie cel mai mult nu sînt cei dedicaţi strict problemelor sociale. De la noi, Mircea Cărtărescu face o literatură care mie mi se potriveşte ca o mănuşă. Abia aştept lansarea noului său roman, Solenoid. Numai el era capabil să pună ca titlu unui roman un cuvînt care pare să nu existe, să fie inventat. Dar cuvîntul există.

Cu ce alţi autori români contemporani vă mai simţiţi înrudit, poate şi cu poeţi, pentru că sînteţi şi poet?

Cu foarte mulţi poeţi. Cu Angela Marinescu mă simt înrudit pentru că riscă de foarte multe ori, uneori nu-i ies poemele, dar tocmai se aruncă în gol cumva şi dacă-i iese, bine, dacă nu, nu. Apoi de Dan Coman mă simt legat – la proză şi la poezie. Mă simt extrem de legat de romanul lui Parohia, un roman din care efectiv înveţi cum să scrii, cum să-ţi construieşti personaje…

Pentru că tot aţi vorbit de riscuri, e mai riscantă poezia?

E mai perdantă. Asta fără-ndoială. Pen­tru că poezia, se ştie, se citeşte mult mai puţin şi e şi mai greu de înţeles. Deşi, dacă eşti un cititor constant de poezie şi urmăreşti ce s-a întîmplat între Mihai Eminescu şi Ştefan Manasia, vezi că, de fapt, diferenţa între ei doi e extrem de mică. Şi nu mai pare un capăt de lume poezia contemporană, nu te sperie.

Sînteţi şi traducător, traduceţi din limba spaniolă în română. În ce măsură vă inspiră literatura spaniolă contemporană?

Nu ştiu în ce măsură mă inspiră, dar pot să spun că mă ajută foarte mult. Cînd traduci, trebuie să fii foarte precis, atent la frază, să găseşti cele mai potrivite cuvinte, iar asta pe un autor nu poate decît să-l ajute.

Mă surprinde un pic ce spuneţi pentru că mulţi alţi autori pe care i-am intervievat şi care sînt şi traducători spun că dimpotrivă, faptul că trebuie să traducă îi încurcă foarte mult în scrisul lor, se simt contaminaţi de alte stiluri, de alte registre, de alte limbaje.

Nu, eu nu am simţit asta niciodată şi chiar am tradus oameni cu stil foarte puternic – Julio Cortázar, Mario Vargas Llosa sau Gabriel Vásquez, mai nou. Dimpotrivă, pe mine mă ajută foarte mult. Sigur, nu scriu niciodată cînd traduc. Prefer să termin o traducere, după care să scriu o lună, două, fără să traduc nimic. Poate aici ar fi şi teama mea de contaminare.

Romanul   Apropierea   va fi ecranizat în regia lui Tudor Giurgiu. Cum avansează acest proiect?

M-am întîlnit recent cu Tudor Giurgiu şi am stabilit nişte paşi foarte clari, dintre care următorul este traducerea scenariului în limba spaniolă. Apoi o să facem nişte drumuri în Spania, în Cordoba, să stabilim foarte clar locurile de filmare, după care în septembrie anul viitor se va trece la filmarea propriu-zisă.

Cum e să fiţi şi autor şi să lucraţi la scenariul după propriul roman?

Mie mi-a fost foarte greu. Poate unora le-a fost mai simplu. Am avut mari probleme în a mă desprinde de personajele din Apropierea, aşa cum le scrisesem eu. Acum trebuie să le rescriu, să le văd în cu totul altă lumină. Uneori, glumind pe jumătate, obişnuiesc să zic că, dacă în roman personajul meu o lua la stînga, nu puteam nicicum în scenariu să-l fac s-o ia la dreapta. Pînă cînd mi-am zis: de unde prostia asta? Ba da, poate s-o ia la dreapta! Şi de-atunci mi-a fost mult mai uşor. Literatura şi cinema-ul sînt două limbaje foarte diferite.

Şi cum funcţionează aici negocierea dintre scenarist şi regizor?

Cred că atît eu, cît şi Tudor Giurgiu sîntem doi oameni foarte bine crescuţi şi nu ne-am certat niciodată pînă acum pe scenariu. Iar eu merg pe mîna lui, accept schimbările pe care mi le sugerează pentru că într-adevăr îmi dau seama că sînt foarte bune sugestiile lui. El e mult mai priceput decît mine. Eu nu mă pricep la scenarii sau nu mă pricepeam deloc, abia acum încep să am habar cam cum e să scrii un scenariu.

interviu realizat de Matei MARTIN şi difuzat la Radio România Cultural

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor și traducător. A publicat, printre altele, romanele   Apropierea, Lunetistul   și volumul de poeme   La două zile distanță.   Cea mai recentă carte a sa este Războiul Mondial al Fumătorilor (Editura Polirom, 2015).

Foto: C. Bumbuţ

*****

Războiul Mondial al Fumătorilor (fragment)

Stau lungit în şezlong, beau un whisky şi grămăjoara de chiştoace creşte în stînga mea pe măsură ce lumina scade pe colinele domoale din apropiere. De acolo, urmînd poteci numai de ei ştiute, clienţii mei aveau să apară după lăsarea întunericului. Noapte de noapte îi vedeam cum se apropie, printre casele părăsite, învăluiţi în ceaţă, forme schimbătoare decupate din întuneric de privirea mea exersată, înaintau fantomatic pe lîngă zidurile în ruine, aşteptînd să le ies în întîmpinare şi să le vînd ţigările după care le ardea buza. Mi era şi milă de ei, nu semănau deloc cu cei care veneau în Camarile din Uniunea Europeană, cei care coborau din avioanele particulare, îşi cumpărau pachetele de ţigări atît de mult rîvnite, urcau înapoi în avioanele lor şi gata, se întorceau acasă, în ţările lor din Uniunea Europeană unde pufăiau mai mult sau mai puţin pe ascuns. Nu, clienţii mei în primul rînd nu erau bogaţi, erau oameni simpli, muncitori purtaţi de viciul fumatului, nişte clandestini care treceau clandestin graniţa, cumpărau clandestin de la mine ţigările mele clandestine, pentru a şi învălui în fum vieţile lor clandestine. Unii nu aveau bani nici măcar pentru un cartuş, cumpărau doar cîteva pachete şi reveneau după două, trei zile. Cumpărau cele mai ieftine ţigări, Libertad, Pepe, Camarile fără filtru, Amigo, dar, oricît de ieftine ar fi fost, mă îmbogăţeam de pe urma lor. Cîştigam aproape un euro la fiecare pachet vîndut şi aş fi putut cîştiga şi mai mult, dar nu ca să mă îmbogăţesc venisem eu în Camarile.

Cînd am stat prima dată de vorbă cu preotul din satul vecin, s a mirat că mă stabilisem în pustietatea asta. „Oamenilor nu le plac locurile de graniţă“, mi a zis el. „Aici, cît vezi cu ochii, nu sînt decît sate pustii, case părăginite, pămînturi lăsate de izbelişte.“ I am zis că, într adevăr, pare un loc în care pînă şi Dumnezeu s ar simţi stingher. „N aş zice asta, tinere, uite, sînt mai bine de şaizeci de ani de cînd intru zilnic în bisericuţa mea şi în toţi anii ăştia mereu s au găsit cîteva suflete care să L slujească. Şi dacă nu se găsesc oameni, eu pot să mi ţin slujba şi pentru alte vieţuitoare. Am mai predicat eu pentru păianjeni, pentru şopîrle, pentru cîte o căpriţă care păştea iarba dintre treptele bisericii.“