Este lector universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. Magda Răduță a publicat volumele „Nici mănuși, nici milă“: trei pamfletari interbelici (Editura Universității din București, 2013) și „Îi urăsc, mă!“ O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru (Humanitas, București, 2016).

 

Amintiți, în prima parte a cărții „Îi urăsc, mă!“ O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru, de un ideal arghezian, care sună așa: „un pamflet își atinge scopul cînd izbutește să strecoare otrava îndoielii în insul însuși al celui pamfletizat.“ Pamfletul e un vehicul psihologic?

E un vehicul psihologic, dar e și unul estetic. Pentru că tot Arghezi zice, în altă artă poetică pamfletară, că un pamflet bun e unul în care destinatarul, la sfîrșitul lecturii, nu se mai indignează, ci rămîne în admirație pentru modul în care a fost insultat. Dumnezeule, ce bine m-a înjurat ăsta! Tipul ăsta de ideal: atîta e insulta de lucrată și de bine giuvaergită acolo, în ea, încît pînă și omul care e luat la țintă pentru uciderea simbolică ajunge să admire modul în care e luat la țintă. Ceea ce e grozav. Dar e și un vehicul psihologic, nu doar în ființa celui pamfletizat, dar și în ființa celor de-alături, pentru că niciodată destinatarul nu e – sau e numai în modul cel mai direct – insul pamfletizat. E și-o arătare a vinei lui. O arătare a vinei lui către ceilalți. El e de vină că lucrurile s-au stricat iremediabil. El, acest om, pe care eu vi-l prezint acum insultîndu-l. El e unul dintre cei vinovați pentru dezastrul în care ne aflăm. Iar dezastrul ăsta e definitiv și iremediabil. Aici ar fi diferența față de satiră.

Vorbiți de o revistă, apărută la Deva, în 1934, care se numește Eu și Europa. Pamflet – satiră – critică. Ce diferențe există între aceste trei noțiuni?

Diferența teoretică o fac mulți alții, și înainte, și după 1934. Marc Angenot vorbește, în La parole pamphlétaire, despre o diferență de privire asupra lumii și despre speranța pe care o purtăm odată cu ea. Pentru că satira e optimistă – satira arată defectele lumii, sperînd să le îndrepte. E didactică – arată, rîde de ele și speră nemărginit că, odată ce intră în rîs, lucrurile se vor îndrepta. Discursul pamfletar, în schimb, nu mai are nici o speranță, nici o brumă de nădejde că lumea pe care o înfățișează mai poate fi reparată. Pamfletarul nu e reparator de lumi. El scrie un soi de bocet spumegat care apare în momentul în care vezi că nu se mai poate face nimic. Cu cît e mai mare frustrarea – eu v-am spus, eu știam adevărul, uite ce s-a întîmplat pentru că nu m-ați ascultat –, cu atît indignarea e mai intensă, cu atît fierea e mai vînătă.

E pamfletarul o figură derivată a profetului?

Da. S-au făcut apropieri de Ieremia jelind pe ruine. E vox clamantis: nu se mai poate face nimic. Eu v-am avertizat. Și cu toate acestea, n-ați ascultat. Figura care mie îmi place foarte mult și pe care o tot repet e aceea cu ciobul de gheață din Crăiasa zăpezii: tuturor le-a intrat ciobul în ochi, mai puțin lui. Tot ce era urît se vede, acum, frumos. Și numai pamfletarul știe, de fapt, că boala e generalizată. După ce se produce dezastrul, nu-i mai rămîne decît o insultă pe care să o dirijeze din ce în ce mai vehement către vină, către demascarea vinovaților.

Figura celui pamfletizat poate fi interpretată, la nivelul imaginarului colectiv, ca un reziduu sau ca un apendice al imaginii țapului ispășitor?

E o apropiere în numirea lui. E o eliberare să-l numești, să spui el e de vină. Și e o eliberare socială, generală. Pamfletul începe anonim, ca manifestele din filmele cu ilegaliști aruncate în piața publică. Povestea la noi începe așa: prima reprezentare literară e la Hasdeu, odată cu placard--ul pe care îl citește Răzvan dimineața. E acolo o vorbă de duh împotriva domniei. E, deci, un soi de supapă, de eliberare a unui mental sufocat de nedreptate, de alcătuirea strîmbă a lumii, care trebuie să se exprime. În istoria genului occidental, se zice că pamfletul e semnul unei crize sociale: producția pamfletară se accentuează, se mărește în momentul în care criza socială e puternică. Reformă – Contrareformă, să zicem. Înainte de Revoluția Franceză. Toată povestea asta de fierbere în interior țîșnește pînă la urmă, însă în scris. După care izbucnește cu totul, dînd lumea de pereți.

Condiția emoțională a celui care scrie e foarte importantă, pentru că el e un revoltat adevărat, chiar dacă uneori scrie la comandă. Dvs. descrieți pamfletul și ca „istorie a unei pasiuni publice“.

E de văzut cînd scrie la comandă: la cronicarii munteni, e o comandă foarte directă, recognoscibilă. Există comenzi care se schimbă, însă, cîteodată definitiv și opus, ca la Arghezi, care are loialitățile foarte fragile. Dar e un mod în care pasiunea servește unui interes de eliberare: cu cît e capacul mai sudat, cu atît țîșnește mai tare vehemența. Și nu numai în scrisul de gazetă. Pamfletul începe prin a fi popular, anonim și colectiv, apoi trece în gazetă și de-acolo, în literatură. E un semn al pasiunii dezlănțuite. Uite și o coincidență cronologică: vîrsta de aur a pamfletului francez e și vîrsta anarhismului, care izbucnește tot atunci, la sfîrșit de secol XIX. E o așezare a clocotului social, care se duce în pamflet. Mai mult decît în satiră.

În interiorul celui care imaginează și scrie un pamflet, se simte o prezență intențională foarte acută. Implicarea e totală. Poate că efectul de actualitate provine și dintr-un fel complet nemediat în care este redactat. Cum se poate descrie această persoană I din interiorul pamfletului? Are o constituție specială.

Și mie mi se pare că e cea mai puternică figură auctorială pe care am găsit-o vreodată. E cel mai acolo dintre toți. Cel mai prezent, cel mai puțin ascuns și cel mai puternic în a spune ce are în minte și în inimă în momentul acela. E cea mai puternică formulă eu zic așa, adevărul e de partea mea. Diferența față de literatură fiind că ficționalizantul se joacă cu măști, cu personaje, știm toată povestea. Pamfletarul, în schimb, nu se teme, nu are nici o spaimă că ceea ce descrie poate că nu e adevărat. Asta e special în figura pamfletarului: modul în care componenta discursivă nu poate fi imaginată fără eul cel mai puternic pe care l-am găsit vreodată. E mai puternic decît în lirică. Gen de opinie fiind, nu e relativizant, n-are nici o poveste de modalizare. Doar cronicarii, la început, se ascund, dar ei nu știu că fac literatură; și-atunci, uneori, se pun la adăpost, dar asta se vede clar, ei semnalizează asta prin formule: se zice, unii spun că, și-așa mai departe. E un semnal: eu sînt convins de asta, dar hai să zic că nu sînt eu. În rest, ulterior, le trece tuturor joaca asta. Se mai deghizează retoric, din cînd în cînd, fac tot felul de imagini, cum face Bolintineanu, de exemplu: tot soiul de alegorii ale unei cetăți care e amenințată. Dar, după profesionalizarea scrisului, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, după Unire, practic, nu mai există asemenea forme: cînd e de lovit, lovesc fără teamă și fără să se gîndească vreun moment că ceea ce spun nu e adevărul. Îndoiala trebuie să fie, cum spune Arghezi, în partea cealaltă, la destinatar. Pamfletarul nu se îndoiește nici un moment – și asta e o chestie teribilă a modului în care cel care scrie pune acolo tot adevărul lui, fără să îmblînzească vreun moment lucrurile. La el, uneltele bijutierului sînt ale măcelarului. Directe.

Construcția pamfletului este cîteodată atît de independentă obiectual, atît de compactă, încît se întîmplă ca prezența autorului să se șteargă, paradoxal, aproape complet. Ceea ce contează e aproape integral tonul.

Asta se întîmplă mai degrabă în perioada interbelică, în momentul în care pamfletul începe să funcționeze ca un gen recognoscibil, în care cititorul poate să identifice niște structuri cu care poate că este obișnuit. Nu întîmplător, în perioada interbelică, încep să apară gazete care chiar așa se numesc, iar pamfletul devine un gen care vinde, nu doar un gen care funcționează de amorul acru al celui care scrie. Începe să se identifice ca un gen separat, chiar dacă uneori amestecat cu satira, alteori mergînd mînă în mînă cu caricatura de-alături. Asta se întîmplă în Facla, de exemplu. Cînd intră Iser în redacție, pamfletele lui N.D. Cocea se modifică la nivel de scriitură: nu mai folosește atît de multe descrieri fizice, pentru că are alături caricatura. De unde era dezlănțuit în toată pamfletăria lui antidinastică înainte de a intra Iser, după ce pictorul și caricaturistul vine în redacție, asistăm la nașterea unui adevărat minimalism de expresie la N.D. Cocea. Și, dacă nu știi că, la un moment dat, s-a întîmplat ceva în imagine, în ilustrația ziarului, nu înțelegi de ce s-a făcut deodată încă și mai amar, încă și mai atacant, dar atacant în descriere gestuală sau de intonație, nu în portretistică. Portretizările merg înspre dinamic, de data asta, pentru că, alături, gazeta îl are deja pe Iser, care folosește descripția directă în caricatură.

Există, pentru dvs., borne, puncte de modificare majoră a spiritului pamfletului, în istoria pe care ați cercetat-o?

Primul ar fi Bolliac: un tip de pamflet în Mozaicul social, care pune bazele unui denunț caricatural. El asta face: lucrează în denunț, cu îngroșat de linii, construind într-o retorică secvențială, arborescentă a paș’optului gazetăresc. E interesant ce zice Mircea Scarlat în prefața volumului de opere: și dacă ar fi scris numai Mozaicul social, Bolliac tot ar fi rămas fundamental pentru istoria literară. După care, e important modul în care se modifică tipul de pamfletizare difuză la Caragiale. Caragiale nu face pamflet – nu poți să-l iei așa, chirurgical, ca pe iepurele din pălărie și să zici uite, acesta este un pamflet semnat de Caragiale. El e pamfletar peste tot, nefiind nicăieri de-adevăratelea. Dar e, din nou, „Îi urăsc, mă!“ – pe toți, fără discernămîntul individualității. Pe urmă, mai e momentul Cocea. Care e o secătură teribilă. El e un pamfletar care intuiește pentru prima dată, din cîte am putut să văd eu, o poetică pamfletară. „Nici mănuși, nici milă“ e deviza lui. Așa îl învață pe Vinea, care vine ucenic la Facla. Nici mamă, nici tată, nici patrie adorată radem tot! Cred că la Cocea s-a întîmplat să văd în întregime figura atotputerniciei pamfletarului în discurs. El urmărește toată viața să se legitimeze în două feluri: ca scriitor – nu-i iese (vorba ceea, trebuie să rateze complet aici, ca să se ducă în partea cealaltă), și ca pamfletar – ca pamfletar de un anume tip, adică antidinastic. El țintește sus de tot: nimic în jur, regele e vinovat pentru toate cele. Cînd, în sfîrșit, e condamnat, e entuziast: a ajuns în vîrf, a atins Everestul! E condamnat pentru delictul de lezmajestate. Dacă îi citești în succesiune pamfletele de pînă atunci, cel pentru care e condamnat e de-a dreptul moale. Pentru ce scrisese înainte, ar fi meritat de foarte multe ori să fie trimis la pușcărie. La un moment dat, s-o fi umplut și paharul Curții Regale... În următoarele articole, după ce se dă sentința, asiști la un pamfletar care țopăie de fericire. Unul dintre articole se numește „Condamnat!“ și-ncepe așa: În sfîrșit, condamnat! Bine, e și o detenție aurită: face optsprezece luni, într-un penitenciar de la Craiova, cu vizite ale tatălui, pe care-l și lasă să se îngrijească de gazetă cît lipsește, de parcă era plecat în străinătate. Dar e legitimarea supremă: pamfletul și-a atins ținta. În sfîrșit, condamnat! Scria de la 1910, iar el e închis la jumătatea anilor ’20. În sfîrșit, i se întîmplă visul ăl mare, să fie condamnat. Și-aici e încă un nod – un nod al conștiinței pamfletarului. Că această conștiință nu poate fi pusă în termeni etici e o altă discuție, categoric. Ceea ce e aici e în sfîrșit, am reușit să clatin stîlpii ăia pe care eu îi consider responsabili pentru ceea ce s-a întîmplat rău în țara asta. Cocea e de stînga, e republican, deci regele întrupează tot ce e mai nesuferit pe lumea asta. Firește, Arghezi e următorul. E un soi de nod modernist, al estetizării totale a pamfletului: insul pamfletizat care aplaudă insulta e un soi de cititor ideal, care nu există decît in mintea celui care scrie.

Ați oprit cercetarea la Șeicaru, dar faceți o observație legată de noile manifestări ale violenței verbale în social media. Odată cu fenomenul ăsta, pamfletul își schimbă substanța. În ce fel? Cum arată noua formulă pamfletară?

Una concentrată. Concentrată în instant, în reacția imediată. Pamfletul lucrează cu insulta, e morfemul ei (rîde). E o insultă pe care o prelucrează. Și e foarte atent la ancorarea în prezentul faptei. În momentul în care apare presiunea unei reacții imediate, prime – eu sînt primul care comentez , nu e timp de prelucrare a insultei. Insulta pornește goală ca piatra din praștie. Directă. Nu mai e timp s-o mai lucrezi. Din cîte am putut să văd în teoriile și în studiile genului pamfletar, tocmai asta face pamfletul: pamfletul nu e o insultă goală. În momentul în care apare presiunea de răspuns imediat, de a ieși foarte repede la atac sau la contraatac, nu mai e timp de bibilit la o insultă. Înjuri verde-n față. E o modificare de substanță, pentru că unealta, instrumentul se modifică. Dacă mai e sau nu pamflet, vom vedea.

În spatele figurii pamfletarului, cum mai apare, în acest context, autorul? Odată cu suporturile virtuale, nu mai este vorba despre conștiința unui individ, ci de o figură colectivă blurată sau ascunsă în spatele unor paravane.

Cred că e un soi de întoarcere la formele primare de pamflet, la manifeste. Pentru că acolo nu puteai recunoaște, ba chiar era periculos să recunoști, te lua agia… În spatele lipsei de semnătură – la fel ca în spatele avatarului, al semnăturilor colective de tot neamul – e o voce colectivă. Dar, pînă la urmă, e anonim și colectiv, ca folclorul. Cred că e o întoarcere de tipul ăsta – poate vom reface etapele și poate că, peste patruzeci de ani, pamfletul se va întoarce în gazetărie. Dar mi se pare că acum e o apropiere de manifest, de hîrtie bătută pe scîndurile din gardul care mărginește curtea domnească, de afișat pe statuia lui Pasquin, de poissonadele împotriva amantei regelui. Acolo, nu-l identificai și se lucra în același post-truth de acum. Existau pamfletele care veneau înainte de izbucnirea Revoluției, care arătau cît de rău e la Versailles și cît de îngrozitor se întîmplă lucrurile în palate, în timp ce, pe străzile Parisului, se moare de foame. Informațiile veneau de la servitori, de la vînzătorii de parfumuri și-așa mai departe. Nu erau, așadar, verificate. Important era să se ajungă cît mai repede la o anume poveste, să se scrie, să se arunce pe Sena, să se arunce în piață. Și, la fel, erau crezute. Exista efectul ăsta de încredere în ce vedeai: nu te întrebai dacă e adevărat sau nu, citeai cu mari delicii poveștile astea. Acuma, nu știu cum o să meargă mai departe în prezent. Om vedea.

a consemnat Laura DUMITRESCU