Este unul dintre cei mai importanți autori islandezi ai momentului. Între cer și pămînt (Editura Polirom, 2014), publicat în peste douăzeci de țări, este primul său roman tradus în limba română. În 2005, Jón Kalman Stefánsson a primit Premiul pentru Literatură Islandeză. 
 
Ați avut diverse job-uri înainte să deveniți scriitor. Ați lucrat într-un abator, în industria peștelui, ați spălat podele, ați fost zugrav și polițist. Povestiți-mi despre acea perioadă și cum v-a influențat ca scriitor.
 
După ce am terminat școala generală, n-am știut exact ce să fac cu viața mea. Aveam 15 ani și nu vedeam nici un rost în a continua școala. Așa că am început să muncesc, lucru care nu era atît de neobișnuit în locul de unde sînt eu, Keflavík, un oraș de pescari nu foarte departe de Reykjavík. Mă simțeam total pierdut și aveam sentimentul că sînt, în­tr‑un fel, o persoană lipsită de sens, un om neîndemînatic și fără nici un talent. Dar toate astea s-au schimbat cînd am văzut la televizor o emisiune despre univers și stele a astronomului american Carl Sagan. Carl Sagan, cu ochii lui strălucitori, cu entuziasmul lui, a schimbat totul pentru mine. M-a făcut să vreau să fiu astronom și să descopăr universul. Așa că la 19 ani m-am întors la școală ca să devin astronom. Faptul că în școala generală avusesem numai nota 2 la matematică nu m-a îngrijorat deloc. Oricum, mă bucur că am ales drumul cel lung, că mi‑a ­luat mult timp ca să-mi găsesc calea. E bine să te pierzi uneori, poți să descoperi o grămadă de lucruri neașteptate în timp ce cauți. 
 
Cum a arătat copilăria dumneavoastră? Se citea mult în casa în care ați crescut?
 
Nu se prea citea la mine în casă sau, mai degrabă, nu citea nimeni în afară de mine. Citeam tot timpul, eram complet absorbit de cărți. E minunat să te pierzi într-o carte și să descoperi acolo o lume nouă. Multe dintre rudele mamei sînt artiști, dar cei mai mulți dintre ei, din nu știu ce motive, nu mi-au fost aproape în copilărie. 
 
Am crescut în Reykjavík și Keflavík, tata era zidar, iar mama vitregă fie stătea acasă, fie lucra la fabrica de pește. Duceam viața obișnuită a unei familii din clasa de mijloc din Islanda. În fiecare vară, de la 6 pînă pe la 17-18 ani, mă duceam la țară, așa că natura a fost întotdeauna a doua mea casă. Și apoi cărțile au fost mereu cealaltă lume a mea, viața mea ascunsă. Cîteodată am senzația că am crescut la fel de mult în lumea cărților cît în cea reală. Deși nu sînt sigur că e o distanță atît de mare între cele două. 
 
Cînd ați început să scrieți?
 
Am început mai tîrziu, pe la 21-22 de ani. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama cine sînt. Înainte de asta, nu mi-a trecut niciodată prin cap să scriu. Eram mai tot timpul pierdut în vreun vis. Cînd eram copil, cel mai mult îmi doream să dispar în cărți și să nu mă mai întorc de-acolo. Într-o vreme mi-am dorit să fiu fermier, apoi un aventurier care să salveze lumea, apoi astronom și astronaut. Dar cînd aveam vreo 21 sau 22 de ani și eram la facu­ltate, un profesor ne-a dat ca temă să scriem o povestire scurtă. Credeam că o să fie doar un alt proiect școlar, dar cînd m-am apucat de scris, ceva s-a întîmplat. Am simțit o fericire stranie, de parcă m‑aș fi întîlnit cu mine pentru prima oară. Și de atunci am continuat să scriu.
 
Ce autori v-au dat lumea peste cap?
 
Au fost unii cînd eram foarte tînăr, pe la 20-30 de ani, cînd totul era nou, și viața, și literatura. Sînt cîțiva autori care mi-au zdruncinat lumea: Dostoievski cu Idiotul, Mihail Bulgakov cu Maestrul și Margareta, Halldor Laxness cu Clopotul islandez, Knut Hamsun și Thomas Mann. Am citit Tonio Kröger de vreo cinci sau șase ori în același an. Mai tîrziu, romanele lui Jose Saramago mi-au oferit o altă perspectivă. Ca să nu mai vorbesc de poeți: poloneza Szymborska (doamne, ce poetă!), Pessoa, Werner Aspenstöm și poeții islandezi.
 
Cum vă construiți povestirile? Știți ce o să se întîmple de la o pagină la alta?
 
Nu, rareori știu ce o să se întîmple pe pagina următoare și îmi place că e așa. Puterea ficțiunii și a poeziei (cîteodată ele sînt una și aceeași pentru mine sau cel puțin încerc să le amestec, să le fac una) stă în neprevăzut. Îmi fac, desigur, o schiță, am o idee vagă despre ce vreau să scriu, dar imediat ce mă apuc apare ceva neașteptat, un personaj sau evenimente noi și planul se evaporă. Pot să spun că n‑am scris niciodată cartea pe care aveam de gînd s-o scriu. Și mi-e frică de ziua în care o să reușesc să mă țin de plan.
 
Houellebecq spunea că are nevoie de cafea și de o plimbare din cînd în cînd ca să poată scrie. Aveți și dvs. propriile condiții ca să vă puteți apuca de scris?
 
Cafeaua e importantă, bineînțeles, dar eu nu am răbdare să mă plimb. Prefer să alerg și fac asta de trei-patru ori pe săptămînă. Alerg împreună cu cîinele meu 10-13 kilometri. Locuiesc într-un orășel de lîngă Reykjavík, înconjurat de natură, așa că, de obicei, sînt doar eu, cîinele, cîteva păsări deasupra noastră, cerul și munții de jur-împrejur. Cred, totuși, că singurele lucruri de care am nevoie ca să scriu sînt un creion, multă hîrtie și, cîteva luni mai tîrziu, laptop-ul meu. Pot să scriu oriunde. Încep dimineața devreme și, dacă sînt la primul draft, lucrez trei-patru ore pe zi. Apoi, de la al doilea draft în sus, ajung la 10-15 ore de muncă pe zi. Asta dacă viața de familie mi-o permite, bineînțeles. 
 
Este vreo parte în procesul de scriere de care vă temeți?
 
Nu. Cel mai distractiv e cînd scriu primul draft, mă las dus de firul poveștii, de întîmplări, de bucuria de a crea. Desigur, uneori am îndoieli, dar imaginația îmi dă puterea să trec peste ele. Nimic nu e mai important pentru un artist ca îndoiala. E un prieten dificil, dar fără ea aș fi pierdut. 
 
Menționați legendele islandeze de mai multe ori în romanul Între cer și pămînt. Cum ați ajuns să le cunoașteți și ce credeți că spun ele despre poporul islandez?
 
Vă referiți la fantome? Fantomele și elfii au făcut parte, într-un fel, din copilăria mea. Adică oamenii nu vorbeau tot timpul despre ele, nicidecum, dar nu‑mi amintesc de cineva care să se fi îndoit de existența fantomelor. De ce? Probabil din cauza naturii prezente peste tot în Islanda și a forței ei, combinată cu iernile lungi și întunecate. Pe vremuri, oamenii simțeau că este ceva în jurul lor mult mai puternic decît ei, știau că există forțe pe care nu le pot controla. Cred că atunci cînd ești pus față în față cu asemenea lucruri, mintea și simțurile ți se deschid. Îți dai seama că natura este atît de bogată, de profundă, încît totul este posibil. Iar faptul că trăiam în întunericul iernii, cu tot felul de sunete ciudate (astăzi nu le-am mai numi ciudate, doar am încerca să găsim o explicație pentru ele în loc să creăm legende), a fost un teren fertil pentru poveștile cu fantome, elfi și alte creaturi bizare. Și mai cred că toate basmele și creaturile acelea au apărut dintr-o nevoie de a ne lărgi puțin viața, de a colora zilele întunecate.
 
În ceea ce mă privește, da, am fost înconjurat de asemenea povești încă de mic copil. Am presupus întotdeauna, fără să reflectez neapărat la asta, că elfii și celelalte creaturi fac parte din natură. Și poate că e bine să gîndești așa; te face să ai credință, nu într-un fel rațional, ci înăuntrul tău, în locul acela de unde vin visele, că natura este un lucru viu și că trebuie să avem grijă să n-o distrugem. Poate că toate legendele cu creaturi ale nopții și ale naturii sînt ca un mesaj din trecut pentru noi: aveți grijă cum vă purtați cu natura. Dacă nu vă purtați cum trebuie, dacă nu o respectați și vă lăsați pradă lăcomiei și aroganței, natura o să se răzbune. Într-o zi o să-și elibereze toate fantomele, elfii și creaturile, iar noi o să numim această răzbunare încălzire globală. 
 
În Între cer și pămînt scrieți că sînt mulți oameni care mor înainte să fi descoperit ce este acasă. Ce înseamnă acasă pentru dvs.?
 
Pe vremuri, oamenii aveau mai multe locuri pe care le numeau acasă, și care puteau să fie chiar o fermă sau o vale. Dar cînd Reykjavík, capitala Islandei, a început să se dezvolte rapid după al Doilea Război Mondial, mulți islandezi s-au mutat de la țară la oraș și au început să apară multe cîntece pop-rock despre dezrădăcinare, despre valea de acasă părăsită sau despre părinții lăsați în urmă. În ziua de azi, cred că mulți au pierdut legătura cu sensul acestui cuvînt și asta ne face să fim triști, să ne simțim pierduți. „Anywhere I lay my head, I’m gonna call home“, cîntă Tom Waits și poate că ăsta e cîntecul vremurilor noastre. Unde e acasă pentru mine? Acolo unde e familia mea. 
 
Cum v-ați documentat pentru acest roman? Ați fost pe mare cu pescarii?
 
Am citit cărți și ziare de pe vremea aceea ca să prind atmosfera de atunci. Dar nu m-am dus în larg, am un rău de mare incredibil! După ce am citit și m-am documentat cîteva luni, am mers în partea de nord-vest a Islandei, unde are loc acțiunea romanului. Era o zi furtunoasă și am stat, pur și simplu, o oră sau două în fața oceanului dezlănțuit, pînă m‑am umplut de puterea valurilor imense. Apoi m-am întors acasă și m-am apucat de scris. 
 
În romanul dvs., cititul și, în general, literatura sînt, pentru personajele principale, cauze ale morții, dar și mijloace de salvare. Ce este literatura pentru dvs.?
 
O parte importantă din viața mea, foarte importantă. Și sper, iar uneori cred de-a dreptul, că literatura e un lucru important în viețile tuturor. Nu este doar o companie plăcută și ceva care ne îmbogățește, ci și un mod de a înțelege și de a îmbunătăți lumea. Fiecare țară ar trebui să traducă cît mai multe cărți de‑a­le vecinilor de graniță și de-ale popoarelor îndepărtate, pentru că ele sînt puncte de legătură între națiuni, popoare și culturi. Ne ajută să-i înțelegem pe alții, ne arată obiceiuri diferite și, în același timp, ne spun un lucru vital: acela că, de fapt, esența oamenilor este aceeași. Așa că o carte poate fi o armă împotriva urii, a fascismului, a prejudecăților. 
 
a consemnat Valentina NICOLAE
 
*****
Jón Kalman STEFANSSON
Între cer şi pămînt (fragment)
 
Au întins toate undiţele; de-acum nu le rămîne decît să aştepte. Lunga aşteptare pentru ca peştele să muşte. Două ore pe care le petrec plutind pe aproape nimic. Două ore în fundul unui sicriu deschis, deasupra Mării Îngheţate. S-a lăsat gerul, vîntul suflă cu putere. Doar Einar şi Gvendur mai au treabă. N-or să dea drumul vîslelor din mînă, n-au să-şi tragă sufletul pînă n-au să pună piciorul pe uscat, pînă cînd nu vor lăsa în urmă marea deschisă şi liberă, numai dacă n-or să prindă un vînt bun care să le umfle pînzele, atunci au să se odihnească şi ei, cînd barca de şase cu Pétur la cîrmă are să ţîşnească înainte ca o corabie fermecată. A, aşa da, aia are să fie o clipă de ţinut minte, aproape frumoasă, sicriul ăsta blestemat are să se prefacă în corabie fermecată înaintînd călare pe valuri, oamenii au să stea toropiţi şi au să-şi legene mintea cu visuri. 
 
Gvendur şi Einar vîslesc în dreptul flotorului. Negura nopţii se destramă pe nesimţite şi zorile se ivesc încet, e încă pe jumătate întuneric deasupra lor, o stea singuratică sclipeşte într-un petic de cer senin, acoperit puţin cîte puţin de nori greoi, veniţi de departe. Pétur se apleacă să ia bidonul de zer, bea din el o înghiţitură zdravănă, apoi i-l întinde lui Árni, beau toţi, unul cîte unul, îşi umplu gurile de băutura care-i înviorează. Aerul se face din ce în ce mai rece. Îi aşteaptă două ceasuri grele, şi ce dacă. Au mai aşteptat şi altă dată să tragă undiţele pe un ger încă mai afurisit decît ăsta, cu vîntul suflînd încă mai aprig, aşa de aprig că au fost nevoiţi să tragă cîte patru la vîsle ca să nu fie duşi de curent cine ştie unde. Au aşteptat odată într-o aşa beznă, încît Pétur a trebuit să stea cu mîinile încleştate pe frînghia flotorului ca să nu-l scape din barcă şi să-l piardă, cu sufletul ghem de spaimă la gîndul că de capătul celălalt al frînghiei se ţine diavolul în persoană. Dar nici nu i-a trecut prin cap să i-l lase, nu, cel mai rău lucru din lume ăsta e, ştie oricine, să-ţi laşi undiţele de izbelişte, să le pierzi, să trebuiască să le laşi în urmă ca să te întorci tu pe uscat, speriat şi în graba mare, înainte să te ia în primire furtuna, valurile să ţi se umfle deasupra capului şi să ţi se spargă în creştet, la fel de grele ca moartea. Dar lumea are o mulţime de chipuri, trece prin zile de furtună şi prin zile de linişte, de pildă marea era de o sublimă neclintire acum două săptămîni, cînd au ieşit ultima oară. Lumea moţăia, oceanul era o oglindă care se legăna, o dată şi încă o dată. Desluşeau fiecare crevasă şi fiecare adîncitură de pe coastele munţilor ce se ridicau la zeci de kilometri de barcă, iar cerul li se aşternea deasupra capetelor, boltit şi ocrotitor ca o catapeteasmă. Cei şase tăceau, smeriţi şi recunoscători că sînt în viaţă. Dar fiindcă nu stă în firea omului să stea prea mult smerit şi recunoscător, unii s-au trezit să se gîndească la tutun şi au terminat cu veşnicia. Bárdur şi băiatul se lăsaseră un pic pe spate, cu ochii la cerul înstelat care ne dă putere, dar ne şi face să ne simţim robi, şi care ne vorbeşte cîteodată. Şi vorbele pe care ni le spune ne mîngîie încetişor rănile vechi. 
 
Rîndul ăsta, aşteptarea nu le e luminată de nici o stea. De-acuma gata, au dispărut toate în dosul norilor care se îndesesc deasupra capetelor lor, vremea se strică. Mai e puţin şi se luminează, vîntul suflă din ce în ce mai tare şi mai rece, născut din gheaţa care umple lumea dincolo de orizont, să nu cumva să vîslim într-acolo, frigul e iadul. Îşi trag pe ei pufoaicele, fiindcă degeaba au puloverele cu ochiuri strînse, suflarea îngheţată îi pătrunde pînă la os, mai sînt şi leoarcă de sudoare. Fiecare îşi pune pufoaica, cu excepţia lui Bárdur, mîna îi bîjbîie în gol, rămîne înţepenită, spînzurată în aer, iar pescarul înjură cu voce tare. Ce-i? întreabă băiatul. Pufoaica, mi-am uitat nenorocita de pufoaică, şi mai înjură o dată, se înjură pe el, bine că s-a chinuit să ţină minte versurile din Paradisul pierdut, bine că a­tîta s-a încordat, că nu şi-a luat pufoaica. Andrea trebuie că şi-a dat seama pînă acum, are să se îngrijoreze că tremură de frig în barcă, pradă vîntului polar. Uite ce poţi să păţeşti din cauza poeziei. Ce idiot, zice Einar, rînjind. Pétur nu spune nimic, parcă nici nu se uită la Bárdur, care amestecă laolaltă toate înjurăturile pe care le-a învăţat de la viaţă, şi nu sînt puţine. Înjurătura e ca o bucăţică de cărbune, poate să te încălzească la o adică, dar vorbele nu-ţi dau un adăpost prea grozav în faţa vîntului care vine de la pol şi care te pătrunde pînă-n suflet şi îţi rămîne în carne, în clipele alea o haină ceva mai groasă şi prin care să nu treacă apa face de o mie de ori mai mult decît toate cărţile de poezii de pe lume. Băiatul şi Bárdur se aşază călare pe banca din barcă şi îşi lovesc unul altuia palmele, mai încet la început, apoi din ce în ce mai repede, cît pot de repede, nu se opresc pînă cînd Bárdur nu s-a încălzit îndeajuns, băiatul, dinspre partea lui, gîfîie şi e lac de sudoare. Căldura nu-l ţine mult pe Bárdur, încearcă să se lovească peste tot corpul, am să mă îmbolnăvesc, se gîndeşte întărîtat, nu mai ies data viitoare în larg şi-atunci nu mai iau pe datorie de la prăvălie, îmi pierd partea din cît am prins, la dracu’, zice, ce ghinion să-ţi pierzi partea. Peştele nu e numai un animal cu sînge rece care trăieşte în apă şi respiră prin urechi, nu, e mult mai mult de-atît. Cea mai mare parte din satele Islandei s-au ridicat pe grămezi de oase de cod, ele sînt stîlpii pe care se înalţă visele. Pétur visează să fie bogat, trage nădejde să îşi dărîme ferma cea veche şi să-şi construiască o casă de lemn cu ferestre, ce s-ar mai bucura Andrea, şi asta n-ar fi rău deloc, după cum se văd lucrurile s-ar zice că nu se înţeleg prea grozav. Pétur nu ştie totuşi de unde li se trage, e încurcat cu totul, în orice caz, el nu s-a schimbat, munceşte tot de dimineaţă pînă seara, fără să pregete ori să se cruţe, atunci de ce cîteodată are impresia că e gata-gata s-o piardă, oare are să-l trădeze viaţa chiar aşa? Cu toate astea, nu poate să pună degetul pe ceva clar, e doar o bănuială care nu se sprijină pe nimic, în afară de un fel de senzaţie că s-a schimbat ceva în jur, ceva care e împotriva lui, ceva care ridică între ei un zid şi îl împinge pe unul într-o parte, pe altul în alta. Sînt zile în care bănuiala îl îmbolnăveşte de-a dreptul, melancolia îl atinge cu vîrfurile degetelor şi îi soarbe toată puterea din braţe, îi face capul greu, dar bine, asta se întîmplă rar cînd iese în larg, aici e fericit, aici e de neînvins, şi unde pui că lîngă el e Árni, cel mai bun pescar pe care l-a angajat vreodată Pétur. Şi Árni visează la o căsuţă de lemn, visează să-şi cureţe ogorul, să smulgă buruienile şi să netezească moviliţele, apoi să cumpere mătasea aia roşie de la prăvălia lui Tryggvi şi nişte jucării pentru copii. În mare primejdie se află acela care nu visează la nimic. Gvendur visează la nişte cizme americane şi deseori se uită lung la cele din picioarele lui Árni. Einar plănuieşte să-şi cumpere o haină şi o pălărie în carouri imediat ce se termină sezonul de pescuit, iar băiatul visează la cărţi, uneori şi la Gudrún, poate ajung să-şi cumpere şi ei o bucată de pămînt, nu, să-l ia dracu’, n-are nici un chef să se facă ţăran, nici măcar cu Gudrún alături, desigur că lîngă ea viaţa ar fi dulce şi luminoasă, ar trăi ca-n poveştile cu zîne, dar nu, să n‑a­udă, pentru început are să vîndă la prăvălia lui Leó, aşa are să poată citi în voie serile, va fi doar pentru început, pe urmă se vor ivi şi alte ocazii. 
Vîntul e şi mai tăios. 
 
Bárdur se loveşte peste tot corpul. Se blestemă cu voce tare, se blestemă şi în gînd. Visul lui e să nu mai fie legat de taică-său, să plece, să trăiască liber cu Sigrídur, să o audă rîzînd şi să-i asculte spusele, care nu de puţine ori au darul să schimbe vieţi, visează să înveţe, visează la Copenhaga, unde sînt turnuri şi străzi nenumărate pe care te pierzi negreşit, visează să înfăptuiască lucruri măreţe pentru că altfel de ce dracu’ mai trăim? Uite, asta e o întrebare la care merită să te gîndeşti. Dar uite încă una, şi mai urgentă: cum să faci să te aperi de frig? Pétur îi dă nişte tutun şi el primeşte bucuros, chiar dacă de obicei nu mestecă, se strîmbă fiindcă e amar la gust, tutunul îl mai încălzeşte un pic, dar nu pentru prea multă vreme. Bárdur şi băiatul îşi încep iarăşi jocul cu mîinile, îşi lovesc palmele din ce în ce mai repede şi mai tare, vîntul şi frigul sînt din ce în ce mai ascuţite, norii se strîng din ce în ce mai negri. 
 
traducere din limba franceză de Magda RĂDUȚĂ, Editura Polirom, 2014
 
Foto: E. Falur, M. Svold Maagaard