Mîntuire într-un mod personal
Am primit pe adresa de e-mail a redacţiei două reacţii/comentarii la filmul recent lansat Un pas în urma serafimilor, în regia lui Daniel Sandu. Semnate de doi preoţi, dar avînd perspective diferite asupra filmului, al cărui scenariu despre seminariile teologice este prezentat ca avînd la bază fapte reale, am găsit de cuviinţă să le publicăm faţă în faţă. Citiţi cel de-al doilea text aici. (Redacţia)
Un respectabil post de radio a spus despre Un pas în urma serafimilor că este un film care va deranja mulți preoți. Pe mine nu m-a supărat. M-a bucurat și m-a întristat deopotrivă. Bucuria mea nu este un semn al răzbunării față de cineva, ea se referă la felul în care problema Bisericii sau a preoților este adusă în discuție, diferit, față de comentariile răsfirate ce apar pe ici-colo pe diferite site-uri, pe care le guvernează mai mereu pseudonimiști ce propun un mod de credință talibanic. Cu toate că atunci cînd apar probleme de acest fel, dacă ne privesc în mod direct, dăm vina pe alții, eu cred că de fapt fiecare popor își merită preoții pe care îi are.
După zeci de ani, ne aflăm încă în comunism și este clar că acesta s-a instalat și în Biserică, pentru că cei aflați într-o funcție de conducere, prin teamă, „doresc să-și facă cunoscută puterea. Dar între voi să nu fie așa…“ (Lc). Și, așa cum subliniază dl Daniel Sandu, tind să cred că este o problemă de pedagogie, iar anumite trăsături se transmit. Este mai ușor să învățăm de la cei pe care îi vedem să fim duri, să mințim, să avem preferințe, să avem turnători, să fim corupți, pentru că iubim satisfacția de moment și nu știm să construim în timp. Din păcate, trăsăturile acestea ne învață să fim duali și dualitatea e ceva ce se învață într-un seminar. Desigur, nu sînt ore speciale pentru așa ceva, ci e ceva ce răsare în tine și crește fără să-ți dai seama uneori, pentru că poți fuma pe ascuns, dar e bine să nu fii văzut, să nu fii prins. Nu ai voie să ții telefonul la tine pentru că nu știi să-l utilizezi corect. Ai dreptul la o convorbire de doar 25 de minute pe zi, printr-un program bine stabilit. Și totuși, sîntem în secolul 21 și s-au inventat telefoane și mai mici, care pot fi ascunse mult mai ușor. Dar întotdeauna e mai ușor să interzicem decît să facem lecții despre utilizarea lor. Dacă chiar e cazul. Ești luat la întrebări dacă nu ești prezent o singură dată la rugăciune din motive nemedicale, chiar dacă poate te-ai rugat în mod personal. Și aici e cel mai important lucru după opinia mea: cultivarea unei relații personale cu Dumnezeu, căreia i se oferă prea puțin spațiu. Chiar dacă auzim des de mîntuirea neamului, tind totuși să cred că ne mîntuim într-un mod personal. Nu mi se pare a fi cer acela în care aș fi lîngă un politician care a furat bani pe care poate nu-i va folosi niciodată, dar care ar fi putut să fie utilizați pentru aparaturi medicale mai importante care i-ar fi ținut în viață pe cei dragi sau pentru construirea de autostrăzi pe care nu ar mai fi murit atîția pietoni nevinovați apropiați nouă.
Pe de altă parte, dincolo de presiunile psihice la care ești supus uneori și care, pentru mine, nu au încetat nici măcar în anii de preoție, vreau să spun că o vină este și a oamenilor din afara seminarului. Ei nu-ți dau voie, în mod indirect, să poți fuma, să poți bea uneori un pahar în plus, pentru că sînt mulți care încă mai consideră țigara fumul celui rău. Deși sînt mulți cei care s-au gîndit la o predică frumoasă în timp ce savurau o țigară sau cei care au atras un tînăr spre biserică la o bere. Tocmai din acest motiv am spus că fiecare popor își merită preoții pe care îi are, pentru că ne place să ne purtăm mereu cu mănuși. Și preoți, și credincioși deopotrivă. Din păcate, nu este vorba doar de o țigară, ci de toate viciile care sînt pe fața pămîntului. Mulți dintre noi nu acceptăm că preotul este imperfect. Că poate cădea și el. Desigur, are o altă chemare, așteptăm mai mult din partea lui și el chiar trebuie să ofere mai mult, dar îi smulgem orice posibilitate de a se numi om, de a tolera anumite lucruri care nu sînt chiar atît de importante în fața lui Dumnezeu
Dualitatea aceasta incită și la o lipsă a unui discernămînt onest față de viața ta. Dacă se întîmplă să afle vreun superior că ești îndrăgostit, îți va spune că ar fi cazul să te retragi, că nu ai vocație. Desigur, nu spun asta ca să lovesc pe cineva, ci pur și simplu e vorba de a pune accent pe ceea ce contează cu adevărat. Adică pentru a nu fi un frustrat toată viața, în cazul în care alegi celibatul, ai putea fi ajutat să mergi pe acest drum și să înțelegi că nu tot ceea ce ți se oferă este bun pentru tine. Sau că această îndrăgostire de moment va trece și poate că în cadrul ei vei avea parte de anumite experiențe care îți vor demonstra că satisfacerea pulsiunilor sexuale chiar nu e totul. Și dacă trăiești asta pe propria piele, înțelegi mai mult decît dacă îți explică cineva numai că s-ar putea să fii dezgustat. Dar e mai important că nu vei fi un frustrat. Chiar dacă pulsiunile vor rămîne toată viața, vei înțelege cu timpul că celibatul are roadele sale, pentru că, dacă ești invitat la o cină într-o familie și te simți bine, nu te stresează nimeni să te întrebe cît mai stai. Dacă vine vreo doamnă la birou să-ți exprime o problemă, nu-ți spune nimeni (cel puțin așa ar trebui, dar lumea notează oricum), într-un mod personal, că ai stat cam mult cu ea. Dar pentru toate acestea e nevoie de timp și e nevoie de oameni care să nu însămînțeze teama în inimi. Și aici revin la poporul nostru, pentru că teama este cea care ne guvernează. Nu știm să ne raportăm corect nici azi la ce este păcatul cu adevărat, pentru că, dacă l-am săvîrșit, ne gîndim prima dată la pedeapsă în loc să ne gîndim la îndurare. Nu ne gîndim că, deși am căzut, chiar dacă nimeni nu mai crede în noi, Dumnezeu încă o mai face.
Așa am trăit eu anii de seminar. M-aș bucura mult să fie altfel acum, dar mă tem că nu este. Nu știu dacă am rămas cu răni prea adînci, dar va rămîne mereu nostalgia că, dacă aș fi crescut într-un alt mod, aș fi putut oferi mai mult, pentru că preotul mereu este chemat să ofere.
O destăinuire. Mircea Eliade descrie, în Jurnalul portughez, întîlnirea pe care a avut-o cu un preot iezuit: toată noaptea m-am gîndit la ce înseamnă să te simți chemat de Dumnezeu, să te simți chemat de divinitate. Mie de multe ori îmi scapă chemarea aceasta pentru că, dacă mă gîndesc la ea, mă zdrobește. Sînt păcătos. Dar căderile pe care le-am avut m-au învățat că nu tot ce mi se oferă este bun pentru mine, iar zîmbetul pe care îl pot oferi acum îl simt în adîncul inimii.
Radu Leb este preot.
