Am primit pe adresa de e-mail a redacţiei aceste două reacţii/comentarii la filmul recent lansat Un pas în urma serafimilor, în regia lui Daniel Sandu. Semnate de doi preoţi, dar avînd perspective diferite asupra filmului, al cărui scenariu despre seminariile teologice este prezentat ca avînd la bază fapte reale, am găsit de cuviinţă să le publicăm faţă în faţă. Citiţi cel de-al doilea text aici. (Redacţia) 

Anunțată cu chimvale răsunătoare, dar și cu fluierături în biserică, la propriu și la figurat, pelicula Un pas în urma serafimilor, promovată agresiv în mass-media, a îmbiat – să se minuneze de exotismul subiectului – rebeli și nostalgici, deopotrivă, „fii risipitori“ și „veniți în fire“, cunoscători și nimeriți, ziditori de școală și detractori, seminariști și preacucernici, pățiți și uimiți.

Probabil că această curiozitate a scăzut proporțional cu rărirea Like-urilor și cu longevitatea baloanelor de săpun, de vreme ce, la cîteva zile după lansare, ne-am adunat la cinematograf doar 11 „cinefili”, la sfîrșit de săptămînă... Nu, nu eram la o proiecție video pe un perete de cămin cultural, ci într-o sală de tip multiplex, într-un oraș cu seminar teologic în centru și în istorie – destul de vechi, deci, dar nu învechit, oraș însă lipsit de „șansa” de a deveni un bollywood valah, cu un astfel de contract...

Fără ipocrizie ori teamă de „a vedea realitatea“ în format HD, fără pudibonderii și alte false autocenzuri, ne-am așezat relaxați, profesori și elevi, aduși de întîmplare pe același rînd, la același film, în fața marelui ecran, pentru a urmări, timp de peste două ore, „viața în seminariile teologice descrisă din interior“, după cum am fost amăgiți. Cînd colo, ce să vezi?! Cîteva frînturi din odiseea unor aventurieri (pare-se că e prea dur „haimanale“) cu pretenții de bad boys – și în internat, și în cancelarie – de la o școală teologică moldavă de prin anii ’90, zugrăvite pe fondul neblurat, dar confuz, al unor scene domina(n)te de violență fizică și verbală, exhibiționism și glume proaste în loc de umor, ce puteau și pot fi surprinse în orice internat de liceu sau școală profesională.

Nu intenționez să fac o judecată ad personam, nici o apologetică a unei școli care, pentru mine și elevii mei, este mai mult decît un liceu vocațional, dar neregăsindu-mă nici ca fost elev seminarist, nici ca profesor în acest scenariu „care are la bază fapte reale din seminariile teologice“, socotesc necesare unele precizări menite a feri, poate, pe consumatorul acestui film, de smintire și eșafodaj de prejudecăți.

Dintru început, mediul cazon, uniformele scîlciate și ambientul excesiv de iconodul ale personajelor trimit, însă, indexul acuzator în zona învățămîntului teologic al Bisericii Ortodoxe, prezumat teritoriu de imponderabilitate al tinerilor seminariști, considerați, de către detractori, hieratici și uniformi. Numai că bășcălia din titlu – pentru că de la început este o bășcălie – dezamăgește plătitorul de bilet venit să-și pună întrebări sau măcar să înțeleagă, să reflecteze, să compare, să discearnă poate...

Totul pare o anticameră a infernului, pavată cu intenții latreutice, cu limbaj de lemn și mimetism liturgic, în virtutea inerției, cu tabuuri și intimidare, în care niște suflete de copil, animate de dorința nobilă de a-L cunoaște pe Dumnezeu, sînt mînate de dorința surdă a părinților să-și piardă inocența din cauza unui preot profesor diabolic, secondat de un pedagog obtuz, întruchipări ale unui sistem concentraționar și corupător. Nici o contrapondere, nici un „salvat“, nici o nădejde, nici un demers educațional autentic, nici o paradigmă de succes din dinamica vieții dintr-un seminar teologic de după Revoluție. Toată lumea este redusă invariabil la un conformism laș și aproape invizibil, la o derivă morală implacabilă, în spatele actelor „memorabile“ ale celor patru-cinci adolescenți care conturează imaginea boită a școlii.

Doritul, dar nereușitul „mare inchizitor“ romașcan din film se descompune iremediabil într-un personaj de tip Cruella de Vil, spulberînd orice asemănare cu marii dascăli – clerici sau nu – ai seminariilor teologice mai vechi sau mai noi, insultîndu-le prestigiul și negînd contribuția la formarea majorității absolvenților acestora. La rîndul lor, pă-rinții caricaturizați cu brutalitate jignesc eforturile şi simțirea atîtor tați și mame de seminariști de pretutindeni. Tinerii victimizați pierd compasiunea spectatorului lucid, pe măsură ce se trădează a purta prihana propriilor alegeri: nu școala, nu Biserica, nici „torționarii“ din cancelarie nu îi învață să fumeze, să bea, să înșele, să dea bani cu camătă, să dialogheze obscen ori să copuleze în timpul Liturghiei. Dacă cei care au avut intenția să pună în lumină adevărata față a „serafimilor“ ar fi avut onestitatea să-i prezinte, măcar pasager, și pe cei ce au predat și au învățat cu bună-credință și cu rezultate palpabile în acel seminar teologic, în locul unor scene superflue, pentru o construcție echilibrată și verosimilă a poveștii vîndute, probabil că ar fi fost credibili. Însă scenariul rămîne trunchiat și venal pînă la capăt.

Departe de a pune în discuție problema împlinirii vocației unui tînăr, a influenței maestrului asupra discipolului, a moralei creștine ca fiind mai mult decît un vehicul ce face legătura între instinct și rațiune, a raportării înțelepte la darurile primite de fiecare de la Dumnezeu ori problema relației dintre un băiat cu un profil religios-duhovnicesc și o adolescentă nefascinată de videoclipurile cu acadele, departe de a genera întrebări constructive asupra fundamentelor religios-morale ale educației în viața unui viitor lider, filmul oferă amintirile video ale unui „pățit“ care nu s-a integrat într-o școală cu internat, construindu-și un mecanism de apărare bazat pe gașcă și pe meschinăriile unui personaj schimonosit de setea de putere, suprapunere a mai multor fantome din amintirile procesate. Deh, cică l’enfer c’est les autres!


Foto: C.M. Dima

Trecînd peste stîngăciile de imagine și sunet, scuzate – zică-se – de modă, dar care pe un spectator ca mine îl obosesc sau îl deconectează de la „arta” filmului, nu pot să nu remarc diletantismul flagrant al consultanților de specialitate în privința autenticității textelor liturgice și erorile dogmatice din doxologiile ce marchează teritoriul, la începutul filmului, imposibil de identificat în memoria colectivă a unei comunități teologice. Deși ne proiectează în Moldova, nu auzim nimic în „dulcele grai moldovenesc“, nici măcar pe acei părinți pasageri, dar sîntem oripilați cu accentul și faconda stercorală de băiețași „de după blocurile gri“ ale distribuiților cu perspective actoricești. Nu mai zicem de icoanele din poliplan lipite imperfect pe panourile dintr-un garaj al anilor ’90.

Dacă rolul preotului de la țară, aflat la senectute, ilustrează ponderea educației informale în raport cu cea formală, cel al protagonistului adolescent justifică însă turpitudinile comune anturajului și rămîne tributar regulilor nescrise ale găștii, bazate pe fals spirit critic și justițiar, complicitate cu alură de solidaritate, tupeu în loc de curaj și speculație în loc de educație. Totul într-o cazuistică naturalistă cu iz de vendetă.

Sigur, au fost și sînt și astfel de elevi prin seminarii, astfel de profesori care vin și pleacă, dar nu ei sînt norma, majoritatea este altfel: ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu și face cinste familiei din care provine; studiază și merge la biserică mai mult decît flecărește și se distrează; cade, dar analizează și se ridică; Îl găsește și Îl slujește pe Hristos; împărtășește și este recunoscătoare; învață să dăruiască, nu să intoxice; cumpănește și alege libertatea (de păcat) și nu libertinajul; merge și Îl mărturisește pe Hristos în orice domeniu de activitate profesională unde își poate stabili altarul din suflet. La rîndul lor, profesorii se disting prin profesionalism și rezultate în competițiile naționale și europene; absolvă module psiho-pedagogice ca orice alt dascăl român, despre a căror relevanță vorbește soliditatea relațiilor lor cu elevii și absolvenții; ocupă poziții de management ca orice alți titulari din învățămîntul românesc, cu gradul I, experți în management educațional; mulți dintre aceștia se bucură de prestigiu pe plan local, național și chiar european, înrîurindu-se ca modele asupra celor care îi aleg ca părinți duhovnicești ori mentori.

În final, pentru dezambiguizare, aș vrea să mărturisesc convingerea mea, după douăzeci de ani petrecuți într-un seminar teologic ortodox, că aceste școli, blamate și reduse la ceea ce am văzut în acest film, i-au făcut pe mulți oameni. Nu serafimi, ci Oameni! Numai că în afară de aceștia, de lideri, de învingătorii acestei lumi, au trecut prin acest mediu, cu performanța gîștei prin mediul acvatic, și învinșii – luzării, pentru fi mai bine înțeles în argoul urban al protagoniștilor; sînt cei care, ajunși aici prin impostură sau fentare a admiterii, se tîrăsc pe coate printre exigențele unei astfel de școli, desfid și resping tot ce stă împotriva instinctului și a propriei puteri de judecată, disprețuiesc pe toți cei care nu sînt ca ei, își pun insuccesele și frustrările pe seama unor cauzatori externi, intră în competiție cu gașca, nu cu sine însuși, confundă arsenalul de supraviețuire cu virtuțile, iar după ce reușesc să iasă cumva pe ușa din spate, scuipă. Cu năduf și zgomot. Iar dacă nu i-a văzut cineva, revin… la ușă, cu o „fixație ipsatorie“, după un an, doi, douăzeci, făcînd același gest imoral, în speranța de a se răzbuna și de a-i supune pe cei dinăuntru oprobriului public. 

Să nu spuneți: „Come on, it’s just entertainment, take it easy!”… Nu! La maturitate, defulările unor frustrări nu mai sînt justificate decît de goana după bani și vizibilitate, în contul sărăcirii spirituale gradate și a mediocrității de altădată!

Cristian Marius Dima este preot profesor.