Este arhitect, publicist şi cercetător în domeniul arhitecturii şi urbanismului, redactor-şef al revistei Zeppelin și conferenţiar universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“. Într-o seară liniștită, am discutat cu Ștefan Ghenciulescu despre expoziția „Actopolis“, al cărei curator este. Discuția a mers, inevitabil, spre dezordonatul nostru oraș și problemele sale. Ștefan are un fel aparte de a iubi Bucureștiul. Și pe bucureșteni…

 

Ştefan Ghenciulescu, ce este „Actopolis“?

Un titlu foarte bine găsit pentru un program cultural al Institului Goethe. Acest program este, de fapt, o chemare la acțiune a cetățenilor în relația cu propriul oraș. Sînt implicate șapte orașe: Ankara, Atena, București, Belgrad, Sarajevo, Zagreb și Oberhausen. Ideea programului a fost aceea ca în fiecare oraș să se desfășoare proiecte artistice legate de acel oraș și de locuitorii săi, iar apoi să aibă loc o expoziție cu rezultatele acestei cercetări.

Nu avem, așadar, o expoziție de arhitectură?

Nu chiar. De altfel, printre cei care s au implicat în program în celelalte orașe, majoritatea nu sunt arhitecți. Actopolis se adresează locuitorilor orașului și este realizat, pe cît se poate, cu ei, pentru ei. Este vorba despre cum poți acționa în propriul tău oraș pentru a-l face mai adecvat, mai echitabil. Aș spune că este un proiect artistic cu o puternică dimensiune civică. Forma pe care a luat-o a variat mult de la un oraș la altul, dar ținta a fost aceeași: relevarea unor probleme serioase cu care se confruntă orașele și formularea unor soluții de natură artistică.

Ce ați făcut voi, în București?

Raluca Voinea, celălalt curator, și cu mine am decis să vorbim despre sudul Bucureștiului, pentru că este zona cea mai puțin dezvoltată a orașului. La sud de Bulevardul Unirii locuiesc aproape jumătate dintre bucureșteni și acolo nu ai aproape nimic din ceea ce dă calitate urbană. Ai doar două muzee, de exemplu. Desigur, toate orașele au partea lor „bună“ și partea lor „rea“. Londra şi Parisul au partea de est și partea de vest, cu diferențele știute de toată lumea. La București, partea bună e partea de nord, probabil pentru că dinspre nord bat vînturile, ceea ce este foarte important pentru un oraș aruncat în vastă cîmpie ca Bucureștiul, sau pentru că spre nord și nord-vest avem Ardealul, adică legătura cu Occidentul. Sudul dădea spre Balcani și spre centrul Imperiului Otoman. Așa a fost să fie la București: nordul e mai dezvoltat, sudul mai puțin. În epoca fanariotă, Calea Rahovei se numea Podul Calicilor, ceea ce spune totul despre realitatea acestei părți de oraș. Și, cînd Ceaușescu a tăiat brutal Bulevardul Unirii, departajarea nord-sud a devenit mai clară. În sudul Bucureștiului, oamenii sînt mai săraci, locuințele mai ieftine, densitatea e mai mare…

Ar trebui să dezvoltăm politici de omogenizare a zonelor orașului?

Omogenizarea este cea mai proastă idee. Trebuie, însă, să existe un minim decent pentru toți locuitorii şi un oarecare echilibru. Nu poți lăsa dezvoltarea orașului în sarcina unor forțe invizibile, trebuie să acționezi coerent, prin strategii urbane. Există exemple în lume. Orice oraș are zone sărace, ieftine, abandonate, aparent lipsite de viitor. Fiind ieftine, vin artiștii, le locuiesc și le remodelează. Aceste zone încep să devină cool, devin trendy, se dezvoltă sub o nouă identitate. Sigur, apoi apare problema că locuitorii zonei încep să plece pentru că, devenind tot mai scumpă, ei nu-și mai permit să stea acolo. În final, pleacă și artiștii pentru că nici ei nu-și mai permit să locuiască în mediul pe care l-au recreat și în care au venit oamenii cu bani. Dar lasă în urmă o zonă care părea condamnată și pe care ei au salvat-o. Noi sîntem departe de acest neajuns. Noi nici n-am început procesul prin care o zonă căzută în ruină și disperare renaște artistic. Gentrificarea nu există încă în București. Dar există mari posibilități de a face lucruri interesante în locurile mai amărîte. Iar în sud se întîmplă lucruri puţin cunoscute, dar extraordinare.

Să revenim la proiectul vostru bu­cu­reș­tean din cadrul „Actopolis“.

Mai întîi, am cercetat terenul. Avem „Poveştile din Bucureşti-Sud“: o serie de fotografii ale zonelor interesante din sud, din Vitan, Ferentari și Rahova, realizate de Andrei Mărgulescu, și cinci reportaje literare de Mihai Duțescu, arhitect și scriitor, el însuși locuitor al zonei: o radiografie sintetică și sensibilă a unei urbanități ascunse. Pentru a contrazice puțin un anume clișeu despre sudul Bucureștiului, dar și pentru a sublinia dinamica specială a acestei zone, am făcut o hartă a locurilor bune din această parte a orașului. Altele decît Parcul Carol sau Tineretului.

Care ar fi acelea?

În primul rînd, Delta Văcărești. Mie mi se pare că acest loc e paradigmatic pentru tot sudul orașului. Mai întîi, a cunoscut barbaria îngrozitoare a demolării ordonate de Ceaușescu. Apoi, Ceaușescu a început un imens lac betonat. Apoi, locul a fost complet abandonat. Și, după douăzeci de ani, ne-am trezit cu o minunăție: natura a revenit în forță în mijlocul orașului, profitînd de nepăsarea noastră. În Paris sau în Londra, într-un oraș în care lucrurile sînt sub control, așa minune nu s-ar fi întîmplat! Ei bine, destinul acestui loc vorbește despre potențialul enorm de dezvoltare existent sub nepăsarea edililor noștri. Orașul are o capacitate de regenerare, o capacitate de a o lua singur de la capăt chiar dacă diriguitorii lui îl distrug. Uită-te la zecile de mici inițiative private culturale apărute cînd criza economică a lovit rău bugetele publice: teatre cu 50 de locuri, galerii de artă prin hale abandonate, concerte prin subsoluri uitate…

Ce alte puncte bune ați mai identificat pe harta sudului?

În fosta Fabrică de Bumbac a apărut Nod Maker space. Un grup de inimoși cu idei transformă fabrica într-un spațiu de birouri pentru arhitecți și de ateliere de lucru pentru artiști, designeri și arhitecți, au făcut o sală de conferințe, găzduiesc realizarea unui concept educativ pentru copii care pleacă de la arhitectură, există acolo și un bar simpatic cu o terasă superbă. Într-o ruină socialistă s-a dezvoltat un antreprenoriat cultural. Apoi, tot în sud, se află tranzit.ro. Poate ar fi trebuit să vorbesc mai devreme despre ei, căci sînt partenerii noștri în proiectul „Actopolis“, împreună cu inițiatorul – Institutul Goethe. Alt loc bun sînt Halele Carol – o fostă fabrică al cărei proces de reconversie în centru cultural a fost inițiat de către Zeppelin. Nu știu dacă știi despre Autobaza Radio, sau despre Fabrica, unul dintre cluburile simpatice din București, deschis într-un spațiu abandonat. Tot în sud se află și Clubul de fotbal „Frăția“ – un fel de bază sportivă unde s-a format o echipă de fotbal în care este primit oricine, inclusiv oameni cu dizabilități. Este un loc incredibil: patronul echipei creștea, la un moment dat, capre pe terenul de fotbal ca să poată să-și hrănească jucătorii. Sînt, așadar, locuri goale, abandonate, pe care oamenii le-au umplut cu ideile lor, cu inițiativele lor, cu sufletul lor.

Așa cum omul dă sens locului, primarul dă sens orașului, nu?

Partea bună, paradoxal bună, a dezinteresului edililor pentru politica urbană a orașului a fost tocmai aceasta: au apărut peste tot emoționante Delte Văcărești umane.

În ceea ce ne privește, am adăugat proiectului nostru dedicat sudului Bu­cu­reș­tiului un experiment de responsabilitate. Am pornit de la un scenariu utopic: ce-ar fi dacă această parte de sud a Bucureștiului s-ar autonomiza și ar deveni un oraș de sine stătător, care trebuie să se descurce singur? Așa am realizat proiectul „Primar pentru 10 minute“. Am confecționat un mic pavilion care cuprindea un fel de birou de primar și l-am instalat în trei locuri din zonă, invitînd trecătorii să fie primari pentru zece minute. Depuneau un jurămînt, le puneam o eșarfă de primar, le dădeam o ștampilă, îi așezam la birou și îi puneam în fața unei responsabilități specifice. De pildă, să împartă un ipotetic buget de 500 de lei pentru activitățile pe care le au de acoperit primăriile: școli, spitale, infrastructură, asistență socială, parcuri, acțiuni culturale etc. Rezultatele sînt extrem de interesante. Apoi, i-am rugat să scrie care sînt zonele rele și zonele bune din sudul Bucureștilor, dar și ce ar vrea ei să facă pentru a dezvolta zona. Poate că cel mai impresionant rezultat al acestui mic joc a fost că răspunsurile acelor bucureșteni erau de un mare bun-simț. Cu mult mai raționale și mai firești decît proiectele nebunești ale unora dintre primarii României. Oamenii nu vor nici autostrăzi suspendate, nici port la Dunăre. Ei vor condiții de viață decente, străzi curate, școli și spitale sigure, dar și o asistență socială care trece de nivelul penibil „gratuit pentru toată lumea“. În materie de protecție socială, oamenii vor mai degrabă instituții și rețele de solidaritate socială decît pomeni.

Bine, bine, dar se jucau…

Să știi că jocul devenea repede foarte serios. La început, firește, totul era un joc – așa îl și prezentam. Dar odată așezat în scaunul de primar și confruntat cu problemele, omul devenea serios și se gîndea cu responsabilitate la ce spune.

Ce faceți cu rezultatele acestui proiect?

Deocamdată, le prezentăm într-o ex­po­ziție. De fapt, în două expoziții. Pe 5 aprilie, la ArCuB, se va deschide o expoziție în care se vor prezenta rezultatele întregului program „Actopolis“. Practic, tot ce s-a realizat în cele șapte orașe europene, inclusiv unele dintre rezultatele proiectului nostru bucureștean. Apoi, pe 6 aprilie, se va deschide la Institutul Goethe o expoziție dedicată exclusiv Bucureștiului, în care vom expune tot ce am realizat noi, inclusiv pe acești primari de zece minute. De asemenea, vom amenaja iarăși un birou de primar la care se pot așeza și decide ce vor să se întîmple cu orașul lor vizitatorii expoziției.

Și după aceea, ce efecte speraţi să genereze demersul vostru?

Am pornit de la nemulțumirea că, pentru cei mai mulți, democrația se consumă la vot. Între un scrutin și următorul, oamenii nu sînt obișnuiți să participe, să se implice civic, să ceară, să pună presiune pe cei pe care i-au ales. Altfel, nu mă aștept ca orașul să se schimbe de mîine. Am trecut de vîrsta la care credeam că arta schimbă lumea pe loc, că citim o carte azi și de mîine lumea se deschide altfel. Acum, cred în schimbările lente, graduale. Important este să-i punem pe bucureșteni să se gîndească la orașul lor și să își cristalizeze în minte ce vor să se întîmple în orașul în care trăiesc.

Vorbind despre expoziția mare, cea care cuprinde realizările programului în cele șapte orașe, avem motive să ne rușinăm de Bucureștiul nostru prin comparație cu celelalte?

Nu cred că cineva își pune problema asta. În fond, cele șapte orașe au probleme similare, chiar dacă aparțin unor geografii culturale diferite. Oberhausen este un oraș relativ nou. În 1700, pe locul lui creșteau cartofi, iar în 1880 avea sute de mii de locuitori. Este un oraș fără istorie, fără castele, fără spiritul burgului medieval specific celor mai multe orașe germane. Sigur că e un oraș cu autobuze curate și străzi ca-n palmă, dar îl simți cît este de disperat și de trist. Sarajevo poartă, încă, urmele cumplite ale războiului. Țesătura socială a orașului este făcută praf, oamenii fac eforturi imense să trăiască unii în apropierea altora. La Atena, poți vedea cum se descurcă o comunitate cu criza economică, pe de o parte, și cu provocarea gestionării unui mare număr de refugiați, pe de altă parte. Știu că poate sună caraghios sau cinic, dar, în condițiile date, grecii s-au descurcat foarte bine.

Ce vede în această expoziție cineva care nu trăiește în nici unul dintre aceste șapte orașe?

Mie nu-mi place să cădem în capcana facilă a prezentării pitorescului. „Ia uitați cît sîntem de pitorești, de drăguți și ce apucături nemaiîntîlnite avem!“ este o atitudine care nu-mi place. Vorba lui Dan Perjovschi, „I am not exotic, I am exhausted…“ Ce s-ar putea vedea, însă, interesant pentru un ochi din afară este capacitatea extraordinară a locuitorilor acestor orașe, inclusiv a bucureștenilor, de a se descurca cu puțin. Sărăcia continuă și criza economică din urmă ne-au deprins să producem cultură și urbanitate. Se vede în expoziție ceea ce eu aș numi “bricolajul inteligent“. Poți, cu resurse puține, să-ți faci o casă întreagă. Poți să îmbunătățești, să dezvolți ce ai, cu aproape nimic. Cunoaștem toți apetența locală pentru bricolaj; ce mi se pare interesant e că apare și un bricolaj pozitiv.

Care e diferența față de bricolajul negativ?

Responsabilitatea față de ceilalți. Bricolajul pozitiv se face cu grija pentru celălalt, poate chiar și în beneficiul lui. Și se bazează pe colaborare. Eu îl văd peste tot în inițiativele sociale și culturale independente, de exemplu.

Atunci, care mai este identitatea orașului nostru?

Una compusă din mai multe identități. Cînd i-am întrebat pe oameni care sînt locurile bune și care sînt locurile rele din zona lor, aproape toți au scris Parcul Carol la locuri bune și Ferentari la locuri rele. Chiar și cei care locuiesc în Ferentari. Dacă disprețuiești pînă și tu locul în care stai, atunci ai o mare problemă. Trebuie, ca primărie, să faci ceva. Să echilibrezi puțin părțile orașului din punct de vedere al infrastructurii și al echipamentelor sociale, să faci proiecte culturale – „far“ care să ridice o întreagă zonă, să dezvolți politici urbane din care cîștigă toți, inclusiv întregul oraș, care devine mai bogat dacă starea și valoarea economică a unei zone cresc. M-am uitat pe hărțile unor firme de imobiliare și am văzut nu doar ceea ce știam, că în partea de sud proprietățile sînt mai ieftine sau că sînt puține clădiri de birouri și acelea merg prost, dar și că răspîndirea mall-urilor este perfect echilibrată în oraș, indiferent de cartier. Mall-urile se deschid și în cartierele sărace, și în cartierele bogate, pentru că oamenii de orice condiție merg acolo – sînt surogatele noastre de spațiu public.

Cum vedeţi viitorul Bucureștiului?

Complicat. Nu cred că Bucureștiul va fi vreodată o mare atracție turistică. Cei care caută monumente UNESCO nu au de ce să vină aici. Dar cred că Bucureștiul e interesant pentru cei care caută un loc în care coabitează oameni de toate condițiile, cei care caută energiile demente ale unui astfel de oraș, cei care caută o doză de spontaneitate urbană. Noi avem mare noroc că orașul a rămas, chiar dacă stratificat, un loc în care trăiesc tot felul de oameni. În marile orașe ale lumii, aproape nimeni nu mai trăiește în centru, toți au fugit la margine, și acolo s-au închis în cartiere ca în caste urbane. Noi nu avem deloc cultura de ghetou, cu toate problemele ei imense, și nu ne dăm seama de acest enorm avantaj. Noi nu avem suprafețe mari ale orașului în care să nu poți să te duci. Chiar și în vestitul Ferentari, cam 90% din străzi sînt OK, cu oameni pașnici, săraci, care își duc viața cum pot ei, dar nu te afli în nici un pericol. Faptul că Bucureștiul nu fierbe de tensiuni sociale, în ciuda excluziunilor majore, este mare lucru. Așa era și Bucureștiul interbelic: sigur că pe Calea Victoriei nu stăteau săracii, dar la 200 de metri de Calea Victoriei – da. Și acum, vezi adesea pe o singură stradă o vilă somptuoasă, un bloc de birouri, un bloc mai comunist și căsuțe vechi, amărîte – toate locuite de oamenii respectivi. Viitorul Bucureștiului va fi frumos doar ca un oraș pentru toți oamenii, echilibrat din punctul acesta de vedere, cu o condiție minimă de viață decentă. 

Expoziția „Actopolis / Arta de-a ac­țio­na“: ArCuB, 5-26 aprilie.

Expoziția „Actopolis / București-Sud“: Institutul Goethe, București, 6-26 aprilie.

a consemnat Sever VOINESCU