S-au împlinit 27 de ani de la Revoluția din decembrie 1989. Încă mai avem dileme în legătură cu ce a fost atunci, încă mai sînt controverse. Așa încît l-am invitat la o evocare a începuturilor democrației pe dl Andrei Pleșu, fondatorul revistei noastre.

 

Spuneați, într-un articol, că ați simțit cu adevărat schimbarea de regim nu cînd au ieșit oamenii în stradă, nu cînd a fugit Ceaușescu, ci atunci cînd o vecină a strigat: „La magazinul din colț s-au băgat măsline“…

A fost primul strigăt postrevoluționar pe care l-am auzit.

Poate tinerii care nu au trăit vremurile acelea nu știu ce înseamnă să nu găsești măsline sau brînză la magazin, să ai două ore de program cu Ceaușescu la televizor, să vezi la cinematografe filme nord-coreene și sovietice… Așa că v-am invitat la o rememorare a acelor vremuri. Sînt tot felul de teorii ale conspirației referitoare la Decembrie 1989. S-a spus, de pildă, că a fost un complot al agențiilor străine. S-a spus și despre dumneavoastră că ați făcut parte dintr-un complot, împreună cu Ion Iliescu și Virgil Măgureanu. Cum ați trăit, de fapt, zilele acelea?

Eram încă la Tescani (n. red.: la Casa memorială „George Enescu“). Eram consemnat acolo, nu aveam voie să plec. Pe 22 decembrie s-a întîmplat să fiu în camera unde se afla un televizor: tocmai se transmitea celebra scenă cu Mircea Dinescu și Ion Caramitru spunînd că sîntem liberi. Întîmplarea a făcut ca tocmai în acel moment să apară în camera cu pricina un țăran din sat care venise cu niște ouă pentru bucătărie. A văzut scena, a căzut în genunchi și a început să-și facă cruce. Pentru mine, aceasta este o imagine aurorală a evenimentelor de atunci și mă gîndesc întotdeauna că n-aș avea nervii, dacă l-aș reîntîlni pe acel țăran, să-i spun: „Ascultă, ce ai trăit atunci a fost o fraiereală. Au vorbit unii de la Moscova cu unii de la Washing­ton și cu unii de la Budapesta și s-au jucat cu nervii tăi“. N-aș putea să le spun asta nici tinerilor care au murit atunci. În general, noi punem între paranteze o întrebare esențială cînd facem scenarii: e bine sau e rău ce s-a întîmplat atunci? Că lucrurile nu sînt în regulă pe multe planuri e limpede; și eu bombăn săptămînal pe tema asta. Dar ideea că nu s-a schimbat nimic sau că totul s-a schimbat în rău mă scoate din minți, pentru că e o formă de amnezie clinică. Avem nu știu cîte posturi de televiziune, la care se aud nu știu cîte feluri de opinii, nu mai există cenzură, putem călători dacă avem bani și chef, putem merge să muncim în străinătate, magazinele sînt pline de tot ce vrem. Pentru cineva care a trăit vremurile acelea, cînd nu știai dacă găsești hîrtie igienică sau chibrituri și te întrebai cît va trebui să stai la coadă ca să cumperi niște gheare de pui, schimbările sînt evidente. Și-atunci, înclin să spun, mai în glumă, mai în serios, că dacă schimbarea produsă e o schimbare în bine, nu putem decît să le mulțumim „complotiștilor internaționali“ că ne-au făcut acest cadou. Îmi pare rău că noi, care sîntem – așa cum ni se spune zilnic – un popor mîndru, refuzăm să ne asumăm mîndria de a fi fost „agenți“, colaboratori direcți ai căderii regimului. A, da, și revoluția de la 1848 s-a făcut cu influențe străine, nu s-ar fi făcut altfel. Dar ideea că, dacă nu intervin vreo cinci servicii secrete străine și vreo trei șefi de stat, noi sîntem adormiți complet și incapabili de inițiativă mi se pare pur și simplu nepatriotică. Sigur, dacă armata și Securitatea nu aveau un anumit fel de a consimți, se putea termina totul într-o baie de sînge. Or fi fost tot soiul de „aranjamente“. Dar dacă se spune că totul a fost o combinație șmecheră pusă la cale de alții sînt grav contrariat. Asta era, de altfel, versiunea lui Ceaușescu. Ce să mai spun despre „complotul“ pus la cale de mine cu Iliescu și Măgureanu?! Aproape că aș fi mîndru să fi fost așa. Adevărul este că, pînă în 1989, îl văzusem pe Ion Iliescu de două ori în viață, pentru că absolvise Liceul „Spiru Haret“ (ca și Octavian Paler, ca și Alexandru Paleologu, ca și mine) și venea, uneori, la sărbătoarea anuală a liceului. De Măgureanu nu auzisem niciodată. N-avem cum să știu nici cum arată. Cînd o doamnă aflată în trecere pe la Tescani a pretins că l-a văzut pe-acolo pe Măgureanu, m-am întrebat de unde știa dînsa cum arată. Tot așa, am aflat dintr-un articol de ziar, scris de un domn general, că Păltiniș era o antenă MI6 – adică Noica era un fel de James Bond și noi eram grupul lui. Dacă așa era, nu pot să spun decît atît: prost mai plătește MI6! Noica stătea iarna cu 11 grade în cameră și mînca la cantina forestieră. Ultima drăcie mi-a semnalat-o profesorul Adrian Niculescu: Dinescu ar fi fost omul KGB-ului, avea nevoie de contacte cu diferite ambasade și, pentru că nu stătea prea bine cu limbile străine, mă lua pe mine ca traducător. După care eram răsplătiți cu icre negre și alte minunății care ne erau trimise acasă. Or fi venit, nu zic nu, eu însă eram păzit 24 de ore din 24 de o mașină cu securiști plasată în poarta casei. Or fi mîncat ei prețioasele bucate, că la mine n-au ajuns… Sîntem în plin suprarealism…

După Revoluție ați intrat în guvern. V-ați gîndit vreodată că veți ajunge ministru?

Nu m-am gîndit niciodată. De altfel, pînă în ultimul moment, eu n-am crezut că lucrurile se vor termina cu bine. Am venit la București chiar pe 22 decembrie, seara tîrziu. Nu mi-era clar dacă pot să plec de la Tescani sau nu. Apoi, mi-a spus directorul muzeului că e mai bine să mergem la București; și am venit acasă cu mașina unui văr de-al lui. După care am asistat la tot ce se întîmpla ca simplu spectator. La un moment dat, în timpul unei ședințe „revoluționare“ de la Uniunea Artiștilor Plastici, pictorul Florin Ciubotariu mi-a spus că sînt căutat de la clădirea Guvernului. M-am dus și am dat peste o adunare în care puteam recunoaște toate celebritățile „clandestine“ ale momentului: Doina Cornea, László Tökés, Mircea Dinescu, Ana Blandiana și alții. Plus Ion Iliescu și Petre Roman. Și a început o discuție foarte liberă cu diverse idei despre guvern. Mi-amintesc că bietul Sergiu Nicolaescu s-a autopropus ministru al Armatei. Noroc că erau de față Ana Blandiana și Mircea Dinescu. Ana Blandiana a observat că, totuși, e nevoie de un profesionist. Dinescu, în stilul lui, a adăugat: „Am înnebunit? O să creadă lumea că avem o armată de figuranți“. Apoi s-a pus problema cine să fie ministru al Învățămîntului. Petre Roman l-a propus pe Gheorghe Ștefan (care a și devenit ulterior ministru): un om foarte bine pregătit, dar despre care, la acel moment, nimeni nu știa mare lucru. Și atunci mi-a venit ideea să-l propun pe domnul Mihai Șora. S-a auzit o voce spunînd: „Susțin această propunere“. A fost o intervenție decisivă, ­căci vocea îi aparținea lui Silviu Brucan, care, la acea dată, avea o anumită greutate… Nu știu cum s-au desfășurat apoi lucrurile, probabil că s-a luat legătura cu domnul Șora…

Domnul Șora susține într-un interviu că v-ați dus dumneavoastră, ca reprezentant al Guvernului, să-i propuneți să devină ministru…

Care guvern? Și de unde pînă unde eu, „reprezentant“? Pe mine mă propusese ca ministru Mircea Dinescu. Era pe val, era cineva foarte influent și vocal în acele clipe, și a spus: „La Cultură e simplu, îl punem pe Pleșu“. Nu mi-a trecut prin cap nici o clipă să nu accept, pentru că mi se părea că toți trebuie să facem tot ce ni se cerea. Oricum, ideea că eu funcționam deja ca „reprezentant“ al Guvernului, ca „mesager“ cvasi-oficial, e cu totul neplauzibilă. La mijloc trebuie să fie o confuzie…

Din perspectiva noastră, a celor care ne uitam la televizor, erau mari așteptări în legătură cu cine va deveni ministru într-un domeniu sau altul. Cum vă amintiți de colegii de Guvern de atunci?

Viceprim-ministru în Guvernul provizoriu era Mihai Drăgănescu – un om de știință, pe care Noica îl aprecia pentru anumite pagini de filozofia științei. Mai era Ioan Aurel Stoica, un om foarte decent. Apoi Anton Vătășescu, un foarte bun profesionist. Apoi Mihai Șora la Învățămînt, medievistul Nicolae Stoicescu la Culte – un om cu contribuții importante la istoriografia românească. Mi-l amintesc și pe Mihnea Marmeliuc la Muncă (despre care Virgil Ierunca mi-a spus, ulterior, că fusese, în tinerețe, un foarte onorabil liberal). După alegerile din 1990, era în Guvern Mihai Zissu, un om de mare calibru, care s-a prăpădit prematur. Apoi Ioan Țipu la Agricultură, Andrei Chirică, la Comunicații, Bogdan Marinescu, la Sănătate – oameni pe care nu-i putea contesta nimeni profesionalmente. Apoi, Victor Babiuc, un foarte bun ministru al Justiției și apoi al Apărării. Andrei Țugulea, la Cercetare – era un savant. Erau oameni cu care oricînd aș fi gata să fiu coleg de guvern și în ziua de azi. Nu mi se pare că s-au făcut mari progrese între timp…

Primele luni din 1990 au adus și mari tensiuni, mari conflicte între cei care preluaseră puterea și cei care contestau noul regim. În aprilie 1990 au început manifestațiile din Piața Universității. Cum ați trăit acele momente? Erați în Guvern, făceați parte din „noul regim“…

Mi-e greu să judec Piața Universității în ansamblu, căci a fost, cred, un fenomen extrem de complicat. Acolo erau mulți oameni de perfectă bună-credință care voiau o schimbare radicală și vedeau că ea nu se petrece. Erau și oameni care își trăiau atunci episodul de „disidență“ pe care nu-l trăiseră înainte – oameni care aveau ceea ce eu numesc „curajul secund“: nu-l au avut pe cel al confruntării directe (preferaseră să „reziste prin cultură“) și acum descopereau că s-a dat liber la proteste. E în regulă, dar ei reprezintă altă categorie decît cei care erau prezenți acolo dintr-o autentică nevoie de schimbare radicală. Eu, ca ministru al Culturii, nu aveam mult de-a face cu hotărîrile unui soi de „executiv restrîns“ care decidea în chestiunile importante. (Așa a fost, de pildă, hotărîrea de a nu-l lăsa pe rege să intre în țară, în decembrie 1990. Am aflat despre ea ulterior și mi-am prezentat demisia, căci mi s-a părut inadmisibil ca, în numele Guvernului, să se facă lucruri despre care nu toți membrii Guvernului aveau cunoștiință.) Dar în Piața Universității mai erau și oportuniști; îmi pare rău că trebuie să spun asta, știu că îi voi enerva pe unii. Erau oameni care, de exemplu, cînd am fost eu dat afară din partid, au ținut aspre discursuri „principiale“ împotriva mea, iar acum vorbeau din balconul Universității, înfierîndu-mă drept comunist. Aceiași. Nu mai spun despre alții care umblau cu sufertașe cu mîncare pentru revoluționarii din Piață, după ce fuseseră directori de instituții și dăduseră oameni afară din motive politice… În orice caz, mi s-a părut că dialogul Puterii cu oamenii din Piață a fost prost gestionat. Din această cauză, împreună cu Ion Caramitru și cu Dan Hăulică (am văzut de curînd un interviu în care dl Caramitru povestește episodul, dar spune că era vorba despre Mircea Dinescu; nu, a fost dl Hăulică), am încercat să mijlocim o întîlnire a lui Ion Iliescu cu cei din Piață. Aproape am reușit. Dar în ultima clipă au apărut șicane reciproce. Cei din Piață au cerut ca discuția să fie dată în direct la televizor, ceea ce Iliescu nu a acceptat. Atunci s-a cerut ca măcar să se intre cu o cameră de luat vederi. Am fost martor cînd un „aghiotant“ al dlui Iliescu i-a spus: „Domnule președinte, aveți grijă, într-o cameră de luat vederi se pot ascunde arme“. Și am constatat cu uimire că dl Iliescu a fost sensibil la această bezmetică sugestie. Am avut atunci senzația că nici una dintre tabere nu voia cu adevărat să se confrunte cu cealaltă. Pînă la urmă, a fost un eșec, din păcate. Un eșec și mai mare a fost modul în care s-a intervenit în ultima fază, deși – a spus-o și Marian Munteanu – în Piață nu mai erau cei care reprezentaseră substanța propriu zisă a manifestației. Între timp avuseseră loc alegeri, se lucra la noul Guvern și episodul a trecut, cu o sumedenie de urmări negative pentru toată lumea. De pildă, din punctul meu de vedere, una dintre consecințele proaste a fost că unii miniștri foarte buni n-au mai rămas miniștri. S-a făcut o nouă echipă guvernamentală. Am regretat sincer cînd am văzut că dl Mihai Șora nu mai era pe lista noului Guvern. Mie mi s-a comunicat că se propune păstrarea mea pe listă. Dl Șora iritase prin niște luări de poziție în timpul evenimentelor din Piața Universității. La rîndul meu, ca ministru al Culturii, dădusem și eu un comunicat de desolidarizare față de felul în care s-a purtat atunci Guvernul „meu“. Mi s-a reproșat asta în ședința de Guvern („lipsă de solidaritate guvernamentală“). Ministerul Învățămîntului a dat și el un comunicat în care spunea că este de acord cu poziția Ministerului Culturii. Noua echipă era deja convenită, cînd dl Mihai Șora mi-a făcut o vizită la Casa Scînteii și mi-a spus că ar mai avea niște planuri pentru Învățămînt și ar socoti util să rămînă ministru. Ceea ce mi s-a părut perfect legitim, pentru că dl Șora nu este un exaltat, un om al gesticulației cochete – avea treabă de făcut. Știind că nu mai e în vederile noii echipe, i-am propus totuși ca oricare din noi rămîne în guvern să condiționeze rămînerea de rămînerea celuilalt. Eu știam că acesta va fi rolul care îmi va reveni mie. În aceeași seară însă, dl Șora mi-a dat un telefon și mi-a spus că a reflectat la discuția noastră și s-a gîndit că oricare dintre noi rămîne, e bine că rămîne. Ceea ce mi s-a părut foarte coerent cu firea sa – un om eficient, pragmatic, care vrea să facă lucruri, nu să facă gesturi. Prin presă a apărut, firește, ideea că a plecat prin demisie, în timp ce eu am rămas în mod impur într-o echipă impură. Altfel am trăit însă eu acel episod, și anume așa cum vi l-am povestit. L-am întrebat și pe Petre Roman dacă a avut pe masă demisia dlui Șora și mi-a spus că nu și că demiterea a fost decizia sa, ca prim-ministru. O decizie greșită, după părerea mea.

De unde – și atunci, și acum – radicalismul atitudinilor? S-au creat atunci două tabere foarte nete. Și am senzația că și în zilele noastre apare adeseori acest tip de atitudine: „eu cu X nu stau de vorbă, pentru că e din tabăra cealaltă“. Pe atunci, toată lumea declara că vrea dialog. Așa a apărut Dilema, în acest context…

Asta a fost ideea fondatoare a Dilemei: pînă să ne certăm, să mai stăm și de vorbă, să lăsăm să se contureze opiniile diverse în același spațiu al comunicării. Pentru asta am fost clasați fie la echidistanți psihotici, fie la trădători, fie la pro-feseniști, fie la anti-feseniști… Pe-atunci s-au rupt familii pe teme politice, s-au rupt prietenii. E foarte ciudată această radicalizare la un popor care în general e relativist, acomodant, are umor, scapă cu un banc… Brusc, am exersat claviatura intransigenței. Nu cred că ne-a făcut bine. Am fi avut o mare nevoie în acei ani de după 1989 de o opoziție articulată, eficientă, rațională. Or, am avut mai curînd una emoțională. O indispoziție acută. A venit o dată din străinătate Corneliu Coposu și a fost întrebat cu ce gînduri a venit. „Să dărîmăm Guvernul“, a răspuns. E de la sine înțeles că asta trebuie să facă Opoziția, dar era prea simplu spus. Lucrurile au căpătat brusc aspectul unui război între oameni care ar fi făcut mai bine să stea de vorbă. Foarte curînd după decembrie 1989, a fost în România Adam Michnik. S-a interesat cum stau lucrurile și la un moment dat m-a întrebat cine va cîștiga alegerile. I-am spus că, după cum se vede, FSN. Și m-a întrebat: „Atunci de ce nu intrați toți în FSN?“ Mie mi-a sunat prost, pentru că noi am avut ideologia „Hai să intrăm în partid ca să-l subminăm pe dinăuntru“. De fapt, puteai să subminezi nimic, te submina el pe tine. Aici însă era o situație nouă: ar fi fost o posibilitate.

Asta susținea și Ion Iliescu pe atunci, că în FSN pot coexista mai multe curente de opinie, mai multe direcții…

Ion Iliescu era încă marcat de vehemența momentului decembrie 1989, de vreme ce la un moment dat a propus ca cele trei forțe politice principale să-și împartă locurile în CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională): 30% PNL, 30% PNȚ, 30% FSN. A fost însă un conflict între țărăniști și liberali, care au considerat că nu pot avea același procent, iar rezultatul acestui conflict a fost că FSN a luat 50% și celelalte partide restul. Au fost, așadar, stîngăcii cu efecte nefericite. Aveau loc și interesante schimbări de mentalitate. La un moment dat, cînd eram ministrul Culturii, am vrut să-mi schimb șoferul. Fusese șoferul doamnei Suzana Gâdea, avea reflexe cam neadecvate, din punctul meu de vedere, și am vrut să-l schimb. Am dat telefon la garajul Guvernului și am cerut alt șofer. „Dar ce-aveți să-i reproșați?“ – am fost întrebat. „Vreau unul mai tînăr și mai dinamic…“ „Nu-i un argument suficient“, mi-a spus directorul garajului. Eu, enervat: „Suzanei Gâdea tot așa i-ați fi răspuns?“ „Nu“, mi-a zis el, „dar de-aia am făcut revoluție.“ Am luat chestia asta atît de în serios încît i-am spus-o și prim-ministrului. Mi-a răspuns să mai stau un pic… Pînă și lui Iliescu i am spus și mi-a răspuns să nu ne grăbim. Era, așadar, un amestec de prudență acomodantă și de decizii arbitrare, cu elemente de vehemență prost plasată.

Libertatea de exprimare s-a văzut foarte repede după 1989. A fost o explozie a presei, au apărut sute și mii de ziare și reviste, apoi au apărut televiziunile. În zilele noastre, mass-media ne ține în continuare în priză. Cum vă descurcați în lumea aceasta dominată de mass-media?

Recunosc cu melancolie, am această înclinație riscantă și toxică de a citi cam tot ce apare; în fiecare zi iau la rînd pe Internet ziarele. Mă izbesc mereu de un anumit fel de a înțelege libertatea presei care nu e neapărat benefic. A apărut ca reper absolut ideea de rating. A apărut așadar un soi de gazetărie de provocare. Asta există în toată lumea, dar sînt limite care la noi se depășesc cu o nonșalanță extraordinară. Vezi, de pildă, o poză cu Alexandru Arșinel schimonosit de lacrimi și vezi titlul „Veste tristă pentru marele nostru actor!“. Cînd citești, îngrijorat, știrea, afli că de fapt îi e puțin răcită nevasta. Nu mai vorbesc de felul cum apar știrile meteo la un post TV. Buletinul meteo ar trebui să fie neutru, informativ. Dar apare așa: „Șoc și groază! Modificări climatice! Urmează o schimbare catastrofală!“ Sînt cîțiva experți în studio care încearcă să explice situația cu oarecare moderație, dar pe burtieră tot aia scrie. Și în materie de interpretare politică au apărut atîția experți, atîția analiști, atîți „inițiați“… Unii sînt ingineri deveniți analiști politici, alții – medici deveniți analiști politici, alții – chiar analiști politici deveniți și mai analiști politici… Un gen aparte îl constituie cei care ascultă, mai întîi, ce-au spus ceilalți și apoi, cu un zîmbet ironic, spun că „adevărul“ e exact pe dos.

Pe de altă parte, comentariile de pe blog-uri, site-uri, Facebook nu fac decît să scoată la iveală niște oameni reali, care existau și înainte, dar noi nu știam ce păreri au, pentru că nu aveau unde să le exprime. Nu e inevitabil?

Se pare că da. Eu pretind că ce se întîmplă pe forumuri este o redimensionare a ceea ce înainte de 1989 era „Cîntarea României“. Era o mișcare care trebuia să arate că orice amator știe mai bine ca profesioniștii să cînte, să danseze, să picteze… „Să terminăm odată cu elitismele astea!“ Or, asta se întîmplă cu comentatorii de pe forumuri și de pe Facebook: absolut oricine se simte îndreptățit să-și spună părerea. Într-un fel, da, oricine e îndreptățit. Dar progresul tehnologiei face ca această îndreptățire universală să producă nu comunicare reală, ci un fel de haos, de nebuloasă în care nu-ți mai dai seama cine știe ceva și cine nu, cine are păreri interesante și cine nu. E un fel de iarmaroc: iar în iarmaroc nu există comunicare; există doar un zumzet difuz.

Citeam de curînd, în The Economist, un comentariu în care se spunea că lumea de azi e îndreptată împotriva elitelor fără să-și dea seama că astfel dă apă la moară populismului. Sînteți în continuare în favoarea elitelor, cu riscul de a fi criticat pentru asta?

Da, sînt. Iată de ce. Dacă vreau să mă operez, încep să mă interesez care e cel mai bun doctor în domeniul respectiv. Dacă vreau să fiu apărat la un proces, mă interesez care e cel mai bun și mai eficient avocat. Asta înseamnă elită în sensul prim: cel mai bun. Toți avem nevoie, la un moment dat în viață, de certitudinea că apelăm la „cel mai bun“. Nu e o chestie de clasă socială. Și în lumea țărănească a existat o elită, formată nu doar din învățător și notar, ci și din țărani. A existat o elită a clasei muncitoare. Orice segment profesional și social își produce automat elitele, care sînt corecte cîtă vreme sînt validate prin merit, adică prin propria autoritate și competență. Dacă ajung „elite“ unii care n-au de pus pe masă nici o ispravă, atunci e grav. Dar a fi din plecare împotriva elitelor e ca și cum ai spune „nu mai vreau să-mi pun pantofi, de-acum încolo vreau să umblu doar desculț“. Toți avem nevoie de cooperare cu competențele cele mai înalte și toți lucrăm pe bază de ierarhie. Acestea sînt cele două concepte puse, de fapt, în discuție: ierarhia, considerată „discriminatorie“ (or, nimic nu funcționează fără ierarhie, iar ierarhia îți dă voie să și urci niște trepte), și competiția (fără de care nu există emulație, motivație constructivă, fairplay).

Scrieți comentarii săptămînale din 1993, în Dilema și, de cîțiva ani, și pe blog-urile Adevărul. Pe vremea cînd vă ocupați doar cu studiile de istoria artei, v-ați gîndit vreo­dată că veți fi un producător de texte scurte, pentru presă?

Nu mi-a trecut niciodată prin cap așa ceva. Eu aveam deja, în 1989, niște angajamente intelectuale fără nici o perspectivă. Încă de-atunci începusem, de pildă, să mă ocup de problema îngerilor. Dar nu mi a trecut niciodată prin cap, în 1989, că am să ajung să public o carte pe tema asta. Și cu istoria artei aveam probleme. De pildă, nu se mai putea studia așa cum trebuie arta medievală. Dacă publicai într-un album o icoană cu Sf. Gheorghe omorînd balaurul, editura schimba titlul, care rămînea „Gheorghe omorînd balaurul“. Dacă apărea o imagine cu o biserică, trebuia tăiată fotografia în așa fel încît să nu se vadă crucea de pe turlă. Acum, cînd scriu săptămînal pe teme de „actualitate“, am momente de criză. E foarte solicitant să scrii ritmic, cu dată fixă: intri în criză de subiecte ori te saturi de subiectele care se vîntură pe piață, mereu cam aceleași. În plus, ai impresia că, în loc să te ocupi de proiectele tale, te ocupi de prea multe chestiuni „colaterale“. Pe de altă parte, dacă nu te ocupi, ești considerat elitist: „te-ai izolat în turnul de fildeș“. Deși, vorba unui prieten sociolog din Germania: „Măcar atîta trebuie recunoscut: din turn se vede mai bine peisajul decît de la firul ierbii“. Oricum, senzația pe care o am în permanență este că sînt prost plasat. Dacă mă bag în politică, mi se spune „vezi-ți de filozofia dumitale“. Dacă-mi văd de filozofie, atîta cîtă e, mi se spune că vin cu critici în loc să dau soluții, să „pun umărul“. E și asta o problemă autohtonă: românul crede că întotdeauna celălalt trebuie să facă ceva.

Există și o veche întrebare: „Ce fac intelectualii, de ce nu vin cu soluții?“. E expresia vreunui curent antiintelectual?

E foarte la îndemînă să spui că intelectualii sînt de vină. Este efectul psihologiei pedagogice de dinainte, conform căreia intelectualul trebuie să „educe masele“, să le strîngă din cînd în cînd și să le spună ce au de făcut. Nu-i așa simplu. Tema a apărut în Occident înainte să apară la noi: ideea că intelectualul trebuie să fie angajat, mai ales împotriva establishment-ului, a guvernării. Da și nu. Unii sînt, alții nu sînt așa. Mozart n-a fost împotriva establishment-ului. Brâncuși n-a fost membru al nici unui parlament. Ideea că dacă nu te angajezi nu ai valoare e discutabilă. Și mai contează și cum te angajezi. Prin urmare, nici intelectualul nu e o fiară diferită de ceilalți oameni, are și el confuzii, slăbiciuni. Să ne amintim: nici dl Iliescu n-a fost prea mulțumit de intelectuali, dar nici dl Emil Constantinescu, care la sfîrșitul carierei a spus că s-a simțit trădat de ei. Dl Băsescu a avut aerul că știe să se înconjoare, cu o anumită abilitate, de intelectuali, dar eu știu, din vecinătate, că nu dă doi bani pe ei. Începînd de la cel mai înalt nivel, intelectualul e prost plasat în lumea românească.

Să ne întoarcem de unde am plecat. Nu știu cîți dintre cei care s-au bucurat, în 1989, că a căzut regimul comunist s-au gîndit că, în 15 ani, România va intra în ­NATO, apoi în UE, că vom putea circula doar cu buletinul pînă-n Portugalia și înapoi ș.a.m.d. Asta ni s-a întîmplat. Am senzația că România încă n-a conștientizat că trăim într-o lume globală, deschisă, liberă, în care nu mai e atît de important ce-a declarat ministrul X sau reprezentantul partidului Y aseară la televizor, astfel încît noi să comentăm trei zile. Nu vi se pare că sîntem într-o mică provincie și nu ne luăm în serios?

Din păcate, da. După 25 de ani, eu nu pot să ies dintr-o anumită psihologie a euforiei. Pînă la 40 de ani, am trăit într-o lume cu care nu mă puteam acomoda, iar apoi am intrat într-o lume care îmi oferă nesperate șanse de evoluție personală și de mișcare liberă. Asta pentru mine este ceva foarte important, ca și pentru mulți alții. Ideea că sîntem în NATO și în Uniunea Europeană – lucru pentru care ne-am bătut, am vrut să intrăm în aceste organizații – ar trebui să ne dea o senzație de mulțumire, de succes național, și un sentiment de garanție pe termen mediu și lung, pentru că sînt două organizații care funcționează după niște reguli. Sigur, nu le poți idealiza, nu le poți trata drept simboluri ale paradisului. Dar dacă e să aleg între a fi în sfera de influență sovietică sau într-o zonă gri și a face parte din aceste organizații, nu stau pe gînduri. Găsesc că nu ne bucurăm destul de lucrurile care s-au schimbat în bine; și ni se pare mereu că la mijloc trebuie să fie o mașinațiune, un „machiaverlîc“, cum spune Caragiale.

Ce le-ați spune tinerilor de 20-25 de ani, care au trăit exclusiv în libertate și nu mai au legături directe cu lumea de dinainte? Ce-ar trebui să le spunem, scurt și cuprinzător, ca să se bucure de lumea de azi, dar nici să nu uite prin ce-au trecut părinții și bunicii lor?

E o întrebare grea. Sînt destul de rezervat, pentru că, așa cum văd eu că evoluează generația tînără, nu e prea ușor să intervii cu tentative de „reorientare“. Instituția autorității – a autorității morale, intelectuale, profesionale – e în criză astăzi. Pe vremea tinereții mele, motivația formării personale era capacitatea de a admira pe cineva, de a-l lua ca model. Acum, admirația a fost înlocuită de spirit critic. Le-aș sugera tinerilor să nu renunțe la spiritul critic, dar să-i adauge și o facultate selectivă de a admira, de a-și lua modele și de a tinde să meargă către ele. Și, în general, să nu renunțe să aibă memorie. Nu se poate alcătui o viață dacă începi totul de la zero. E important să ai, între altele, și o imagine a modului în care au trăit părinții și bunicii tăi. Asta le-aș spune tinerilor: memorie (adică respect pentru trecutul prezentului) și admirație pentru cine trebuie. În rest, e riscul și libertatea lor.

a consemnat Mircea VASILESCU