Două poete – Athena Farrokhzad (n. 1983, Teheran) și Svetlana Cârstean (n. 1969, Botoşani); trei limbi – română, suedeză, franceză; două edituri suedeze, una renumită (Albert Bonniers Förlag), cealaltă nișată (Rámus), într-o colaborare unică; o editură românească (Nemira), pentru un volum de poezie inedit, greu de calificat: Trado. Interviul de față a avut loc în româno-anglo-franceză, cu ocazia turneului pe care cele două poete l-au realizat în România la finalul anului trecut.

 

Cum se scrie un volum de poezie la patru mîini?

Athena Farrokhzad: Acum nişte ani, ne-am întîlnit în Suedia și am tradus una cartea celeilalte, acesta fiind și motivul pentru care am scris acum Trado, datorită influențelor pe care traducerile acelea le-au avut asupra noastră. Volumul are trei părți, în două voci. Mi-am scris singură poemele, dar în același timp nu sînt scrise de mine, pentru că provin dintr-un dialog între noi două, pornind de la experiențele comune. Traducîndu-ne reciproc, am avut un efect direct una asupra cuvintelor celeilalte. Apoi am scris împreună cea de-a treia parte, cea din mijloc, eseul. Am lucrat împreună, nu putem spune „Eu am făcut asta, ea a făcut asta“.

Svetlana Cârstean: Da, evident că partea fiecăreia de poeme e scrisă individual într-un fel, dar e scrisă și colectiv, pentru că tot conținutul e generat de experiența noastră și pentru că există o mulțime de răspunsuri sau provocări pe care ni le adresăm una celeilalte în cele două părți, care fac conexiuni nu numai între ele, în Trado, ci și cu tot ceea ce am tradus noi – Floarea de menghină și Vitsvit (Albdinalb, volum apărut la Pandora M). Sînt trimiteri și în partea mea, și în partea Athenei, la toată experiența noastră de traduceri și cine cunoaște cărțile noastre va identifica elemente care sînt conectate permanent. În ceea ce privește eseul, lucrurile stau puțin diferit, pentru că l-am lucrat pe Skype, am avut un document comun, care era în Google Docs, și-n care am adunat toate elementele care ni s-au părut esențiale pentru eseu așa cum l-am gîndit noi din prima clipă cînd ni s-a propus să facem cartea.

A.F.: Eseul nu are o limbă originală, pentru că a început cu noi colectînd material în română, suedeză, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, apoi Svetlana și-a scris gîndurile în română, apoi eu mi le-am scris pe ale mele…

S.C.: După care am început să calibrăm împreună, să citim cu voce tare tot ceea ce am scris și să conturăm împreună textul final. Am lucrat și 12-13 ore pe zi prin Skype, citindu-ne mereu și reluînd pentru a finisa textul. Apoi a existat o altă parte a lucrului la eseu – cînd fiecare a tradus în limba ei, în suedeză, respectiv în română; am avut nevoie de încă o revenire – Athena spre mine, eu spre Athena, pentru că traducerea într-o nouă limbă a presupus alt tip de reglaje și ne-am dat seama că aveam nevoie să reformulăm anumite fraze.

A.F.: Am putea spune că eseul e scris cumva în țara nimănui (no man’s land) și în limba nimănui (no man’s langue).

S.C.: Obișnuiam să spunem că limba noastră comună e franceza, și e adevărat, pentru că e limba în care comunicăm…

A.F.: Dar în același timp, nu.

Ați lăsat mult deoparte?

S.C.: Da, era un document mult mai mare.

A.F.: Pentru mine, eseul acesta este ca modelarea unei sculpturi cu patru mîini – colectezi materialul din diferite locuri și îl pui laolaltă – citatele, experiențele de viață ale amîndurora. Am modelat împreună pînă am fost mulțumite.

S.C.: Citind, mereu și mereu, dar mereu împreună.

Este o astfel de carte posibilă și a doua oară?

S.C.: Între noi? Putem duplica, multiplica, dar nu văd scopul. Cartea asta este rezultatul organic al celor două cărți pe care le-am tradus și asta a reieșit din experiența respectivă. Nu a fost ceva ce am decis să facem. Cred că dacă vom mai lucra împreună, tot un proces organic va trebui să fie. Nimic nu a fost mecanic între noi.

Există o linie între traducerea ca act și crearea de poeme?

A.F.: Ideea acestui volum este să facă linia cît mai încețoșată, cumva să o șteargă, dar să o și păstreze. Scrisul de aici este o consecință imediată a traducerii – vine înainte, în același timp, și după ea.

Editorii nu au vrut un traducător profesionist pentru carte. Cum v-aţi descurcat?

S.C.: La început, ne-am gîndit că e normal ca un traducător să intervină. Dar asta a fost doar o secundă, prima secundă, pentru că ne-a luat prin surprindere propunerea editorilor, după care ne-am dat seama că da, ei aveau dreptate, și că și noi, de fapt, ne dorim să ducem la capăt, să punem în act exact ceea ce am făcut pînă în acel moment și tot ceea ce capitalizaserăm. De fapt, asta este punere în act a unui capital.

A.F.: O să îți spun o întîmplare care spune totul despre carte. Cînd cartea a fost publicată, în aprilie, în Suedia, editorul meu a fost sunat de către Royal Library din Stockholm (ei au sarcina să arhiveze tot ce se publică în suedeză), și a fost întrebat cum ar trebui să catalogheze această carte – e o continuare a Florii de menghină sau a volumului Vistvit?; ar trebui categorisită drept carte originală în suedeză sau traducere?; și dacă e o traducere, e una din română sau din franceză?; şi pe ce raft să fie pusă?

S.C.: Iar asta e foarte relevant pentru tot procesul pe care l-am urmat la crearea Trado.

A.F.: Cred că spune totul. Cînd trebuia să publicăm, am avut și discuția despre ce să scriem pe ea – pe ediția suedeză, pe partea mea, e scris numele meu, iar pe cea a Svetlanei e scris numele ei, în traducerea mea (invers în română), dar nu știam ce să scriem despre eseu, așa că am decis că e un original. Avem, deci, două originale.

Nu v-ați gîndit că mamele voastre ar trebui să se cunoască una cu cealaltă?

A.F.: Asta nu o să se întîmple niciodată!

S.C.: Eu cred că asta s-a întîmplat de mai multe ori. Pentru că altfel nu ar fi fost posibil să scriu acel poem din carte la care faci referire; noi internalizăm moștenirea părinților noștri, internalizăm ființele care sînt părinții noștri și de aceea la un moment dat e nevoie să ne separăm de existența lor și de această moștenire, și de fapt nu o putem face decît prin trădarea lor și prin scris. Ăsta e rolul scrisului, implicit al poeziei, această distanță pe care o presupune trădarea și pe care o presupune o foarte mare dragoste implicită și nemărturisită.

a consemnat Cătălina MICIU

Foto: Khashayar Naderehvandi