Topul filmelor din 2016 (I)
Pentru topul de sfîrşit de an m-am limitat la zece propuneri de filme, distribuite în 2016 în cinematografele româneşti, fără a include filmele proiectate exclusiv în circuitul festivalier, dintre care doar o parte îşi vor găsi distribuitori şi vor ajunge la publicul larg în 2017. Printre filmele apărute în 2015 şi absente din distribuţia de film românească de anul acesta se numără şi două omisiuni importante, care ar fi făcut parte din lista de mai jos: posibila capodoperă a lui Hou Hsiao-hsien, The Assassin, proiectată doar în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest 2015, şi No Home Movie, ultimul film al regretatei Chantal Akerman, una dintre cele mai importante cineaste europene şi nu numai. Ordinea aleasă e mai degrabă subiectivă decît valorică.
1) Sieranevada (România, 2016), de Cristi Puiu.
Parte a demersului extrem de complex început de Cristi Puiu cu Moartea domnului Lăzărescu şi continuat cu Aurora, noul său film se derulează ca o anexă la un mare eveniment care rămîne în afara cadrului (moartea lui Emil), sub forma unui parastas organizat ca o masă în familie. Cu performanţe actoriceşti remarcabile, un dialog care curge neîntrerupt şi avînd ca material de lucru continuumul spaţiu-timp surprins din holul unui apartament de patru camere, Sieranevada indică din cînd în cînd spectatorului ceva mai presus de evenimentele în sine –
în preaplinul aglomeraţiei de oameni şi în strîmtoarea spaţiului în care privim există o lipsă, o absenţă.
2) Inimi cicatrizate (România, 2016), de Radu Jude.
Cel mai surprinzător film al anului, Inimi cicatrizate nu e atît o încercare de a evoca spiritul şi litera operelor literare ale scriitorului M. Blecher, cît o interpretare a lor, venită din partea unei priviri de astăzi şi, în sens mai larg, o punere în discuţie a problemei adaptării cinematografice. În prim-plan nu ajunge astfel exploatarea suferinţelor lui Emanuel, eroul romanului Inimi cicatrizate, sau ale lui Blecher însuşi, bolnav de tuberculoză osoasă, cu care spectatorul să rezoneze. Ceea ce putem cunoaşte în acest film e mediat de alte reprezentări: poezie, emisiuni radio, reclame din ziar, articole.
3) Toni Erdmann (Germania-Austria, 2016), de Maren Ade.
Un tată preocupat de soarta fiicei sale, directoare a unei importante corporaţii multinaţionale, trimisă special din Germania la Bucureşti pentru a face nişte reduceri de personal, încearcă să refacă relaţia lor înstrăinată punînd la cale nişte farse (făcînd pe bufonul, costumîndu-se, furînd identităţi şi amestecîndu-se acolo unde nu-i fierbe oala) care pun în pericol poziţia profesională a fiicei. Filmul lui Maren Ade urmăreşte cu subtilitate relaţiile (in)(ter)umane din aşa-zisa societate globalizată, pe care o localizează chiar sub forma celei postcomuniste româneşti: relaţiile dintre subalternii care trebuie să îşi mulţumească şefii cu preţul pierderii oricărei demnităţi, relaţiile dintre aceiaşi şefi şi clienţii pe care trebuie să îi satisfacă la rîndul lor cu orice preţ, relaţiile de cuplu care se învîrt în jurul companiei. În timp ce tatăl eroinei devine treptat un monstru fictiv îmbrăcat din cap pînă în picioare în blană, dar cu un substrat care se simte din ce în ce mai uman, mai viu, aceste relaţii ne apar din ce în ce mai mult ca nişte simulări.
4) As Mil e Uma Noites / Arabian Nights (Portugalia-Franţa-Germania-Elveţia, 2015), de Miguel Gomes.
Compus din trei volume, fiecare fidel unei logici proprii şi însumînd circa șapte ore, monumentalul Arabian Nights urmăreşte eroina din O mie şi una de nopţi în Portugalia de astăzi, combinînd ficţiunea cu documentarul. Măsurile de austeritate din Portugalia ultimilor ani şi efectelor lor asupra vieţilor unor oameni obişnuiţi sînt urmărite atît prin interviuri, cît şi prin crearea unor ficţiuni alegorice: un cocoş care trezeşte conştiinţe în pragul alegerilor, poveşti cu fantome de cîini sau vaci vorbitoare.
5) Rak ti Khon Kaen / Cemetery of Splendour (Thailanda-Marea Britanie-Germania-Franţa-Malaezia-Coreea de Sud-Mexic-SUA-Norvegia, 2015), de Apichatpong Weerasethakul.
Filmul lui Apichatpong Weerasethakul e o alegorie poetic-politică hipnotizantă. În centru se află o inventată boală a somnului care afectează nişte soldaţi, îngrijiţi într-un spital aflat pe ruinele unui palat şi ale unor morminte de regi. Trecerea personajelor din planul visului în planul real are un efect parţial hipnotic şi asupra spectatorului.
Ancuța Proca este critic de film.
