Ţara moartă (România, 2017), de Radu Jude. 

Una dintre propunerile cele mai inteligent-provocatoare ale acestui an, filmul-eseu documentar Ţara moartă, subintitulat Fragmente de vieţi paralele şi prezentat în secțiunea „Signs of Life“ a Festivalului de la Locarno, abordează un subiect de cel puţin două ori interesant. Pe de o parte, ca şi filmele anterioare ale lui Radu Jude, de la Aferim! şi Inimi cicatrizate, dar cu atît mai evident aici, Ţara moartă tratează un subiect politic din trecut, care trimite asupra implicaţiilor actuale ale acelei probleme (de pildă, Aferim! aborda problematica robiei ţigăneşti), de care spectatorul ar putea fi interesat în mod direct făcînd legătura cu evenimentele din prezent. În Ţara moartă este vorba despre subiectul istoric al antisemitismului şi genocidului evreilor, pe care filmul îl plasează în trecutul recent al României anilor 1937-1945 (ceea ce îl face mai inconfortabil decît fusese Aferim!, cel puţin din perspectiva vecinătăţii temporale), şi în care se lasă văzută intenţia de a face acută problema responsabilităţii, de a pune spectatorul în poziţia de a reflecta asupra limitei dintre viaţa privată şi evenimentele istorice la care, indiferent dacă vor sau nu, personajele sale iau parte.

În al doilea rînd, documentarul e interesant şi prin faptul că se loveşte de o problemă de limbaj cinematografic, cea a reprezentării exterminării evreilor, îndelung discutată, la care propune soluţia de a nu arăta direct evenimentele, optînd, în schimb pentru a construi filmul din materiale de arhivă care nu reprezintă imagini directe ale evenimentului, fără aparentă legătură cu el, sub forma unui eseu. Materialele (fotografiile din Colecţia „Costică Acsinte“, textul de pe coloana sonoră provenit din jurnalul medicului scriitor evreu Emil Dorian şi alte cîteva texte provenite din materiale din epocă) nu aparţin cineastului, dar selecţia (din cîteva mii de fotografii au fost alese cîteva sute) şi aranjarea lor într-o anumită ordine cronologică, care opune un discurs altuia, ca şi tonul imprimat filmului, provin din concepţia regizorală.

În Ţara moartă, evenimentele genocidului au loc în afara cadrului, iar ceea ce vedem în cadru este reprezentarea prin fotografii a unor momente de aparentă fericire domestică: fotografii cu nunţi, înmormîntări, zile de relaxare la plajă realizate între 1937 și 1947 de Costică Acsinte la Slobozia, moartea fiind doar sugerată. Între evenimentele care se petrec în acea perioadă de timp în România – cel din cadru cu oameni pozaţi în momentele fericite ale vieţilor lor şi cele din afara cadrului, care nu se văd, cu persecuţia evreilor – face legătura vocea unui narator care citeşte din jurnalul medicului Emil Dorian (vocea lui Radu Jude) prin care aflăm despre ceea ce fotografiile nu arată: viaţa de zi cu zi a evreilor, de la începutul și pînă la finalul exterminărilor conduse de mareșalul Ion Antonescu, văzută din perspectiva subiectivă de evreu a lui Emil Dorian, cu amărăciune, umor negru și ironie. Cele două discursuri – cel pe care îl construieşte imaginea şi cel construit de texte – comunică între ele. De pildă, în timp ce Emil Dorian vorbeşte despre evreii transportaţi către lagăre în trenuri în care, neavînd apă, îşi beau propria sudoare, imaginile arată momente de relaxare din viaţa unor grupuri care făceau baie în Lacul Amara. Dintre fotografiile făcute de Costică Acsinte par a fi selectate cele atinse de timp, în care tuşe negre acaparează conţinutul, pînă la disoluţia aproape totală a unora, din care se mai percep doar contururi şi care aduc cu nişte picturi abstracte. Dincolo de caracterul sugestiv poetic al morții pe care îl imprimă această selecţie, ea dă totodată impresia că întregul film se construiește ca o cercetare arheologică, dezvelind straturi de materiale din care nu au mai rămas obiectele întregi, ci doar părţi, fragmente ale unor evenimente încheiate. Cea de-a treia parte a discursului e pusă şi ea în opoziţie faţă de textul medicului Dorian, prezentînd fragmente de propagandă, în care se vorbeşte despre lupta împotriva evreilor ca despre „războiul sfînt“. În ce fel, pare să întrebe filmul, au influențat acele texte imaginile cu militari fotografiați în uniforme sau cu oameni mînuind arme?

Una dintre calitățile filmului Ţara moartă este punerea în discuție a diferitelor tipuri de discursuri, indiferent că este vorba de imagine sau text: creează îndoiala că ceea ce se vede sau se aude coincide întru totul cu realitatea. Cele mai importante întrebări pe care le pune, din punct de vedere cinematografice, sînt legate de ce se află dincolo de imagine (în afara cadrului), ce se află dincolo de text (dincolo de ceea ce se spune în mod oficial) și cum influențează ele ceea ce numim viață privată. 

Ancuța Proca este critic de film.