De ce-ați petrece cinci ore în compania unor artiști damnați care au trăit, iubit, suferit și creat acum mai bine de 30 de ani în Israel? Pentru că The Accursed e ceva ce n-ați mai văzut – și asta într-un prezent în care ai de prea multe ori sentimentul că ți-e servită materie regurgitată. Dacă ar fi să vă recomand un singur lucru de la TIFF, ăsta ar fi: iată o provocare intelectuală imensă. Acceptați-o!

Cele mai multe discuții despre a­ceas­tă mini-serie unică, densă, hră­ni­toa­re s-au oprit la formă. Ce-i drept, epatantă și singulară. Dar The Accursed e mult mai mult: o confecție năucitoare, camuflată într-un documentar, care își păstrează un miez veridic. În centru șade profundul respect pentru ars poetica protagoniștilor reali (însă va trebui să ajungeți la episodul 5 ca să vă dați seama de ce vreau să spun).

Greu de găsit ceva mai complex și mai multistratificat despre cum e să fii artist, cum e să trăiești cu ei sau cum e să-ți fie mentori. E și despre relația carnivoră a publicului cu acești îndrumători spirituali nepotriviți, cu acești poètes maudits atrăgători ca lampa pentru fluturi. Le devorăm nu numai operele, dar și biografiile, cu un apetit insațiabil pentru fervoarea și aura lor tragică, doar ca să fim dezamăgiți de contradicțiile lor ireconciliabile, de brutalitatea, de vampirismul lor.

(Anti)eroii din The Accursed sînt șar­manți, nemiloși, înduioșători, tiranici, pro­fund tarați, însă cu o credință aproape me­sianică (și, de la distanța de azi, demodată) în arta lor. Un poem crud și empatic despre o lume pierdută, unde artiștii și filozofii nu erau maeștri de PR, ci figuri larger than life, efigii contraculturale pregătite pentru viața exaltată de sacrificii, autodistrugere și sărăcie romantică pe care o cerea cariera. Acești radicali ex­pe­ri­mentau boemia ca existență autentică, ca stare de spirit și erau cei mai mari dușmani ai lor înșiși. Serialul nu-i idealizează, ci ne arată consecințele, uneori devastatoare, pe care acest „martiriu“ le-a avut pentru cei din jur.

The Accursed sfidează rezoluțiile convenționale sau poveștile cau­țio­nare. Pornește de pe un teritoriu familar și ajunge în teritorii necartografiate. Personajele sînt, la început, arhetipuri și apoi devin creaturi tridimensionale cînd venerate, cînd în dizgrație, mereu scăpînd etichetărilor: mentorul ca lider de cult literar; poeta impertinentă, intensă și nevrotică; filozoful intoxicat de propriile ideologii, alunecînd în nebunie și disonanță cognitivă; muza talentată a unui pictor meschin ce respinge maternitatea ca pe un balast. Sînt multe teme aici, dar poate cea mai importantă e deza­măgitoarea prăpastie dintre munca unui artist și personalitatea sa, trădarea pe care o simți, ca admirator, atunci cînd îi descoperi necinstea intelectuală și dog­ma. Creatorul Hagai Levi (In Treatment, The Affair) întoarce oglinda și înspre publicul care îi consideră supraoameni, se simte validat și elevat ca în pre­zența grației, dar abia așteaptă să-i sfîșie de pe soclu, pentru că sentimentul de inferioritate nu e ușor de suportat.

The Accursed refuză dialogul ca simplă unealtă de a avansa intriga, pentru că e un serial despre personalități magnetice și despre convingerile lor. Pregătiți-vă și pentru o bătălie a ideilor.

Și Damnații nu se oprește aici – cu ochii noștri observăm cum bucăți de viață capătă sens, modelate de forma care le reflectă: în acest caz, de cea cinematografică. Căutarea epistemologică din centrul serialului nu-și poate atinge scopul pentru că e mediată de obiectivul aparatului de luat vederi și devine, automat, o realitate traficată. E un film „anti-Rosebud“, în care nici o viață nu poate fi redusă la o singură paradigmă și nici o persoană nu e un monolit. În final, trăirea se sustrage atît nevoii noastre artificiale de coerență și de consistență, cît și încercării de a o înghesui într-o formulă narativă.

Damnații e un compozit de lumi multiple, pline de implicații, de valoare și de înțelegeri. Ne arată, cu o profunzime remarcabilă, cum oameni pe care nu-i vei mai vedea intră în existența ta, o bulversează și devin temporar captivanți. E o operă amețitoare care reușește să redea fragmentarul ca pe un imens flux creativ de ambiție, sentiment și intelect. Pe scurt, un mindblender.