„Zona gri“ a istoriei

● Primo Levi, Mai este oare acesta om?, Editura ART, 2018. 

Într-unul dintre consistentele sale eseuri din The New York Review of Books, istoricul Tony Judt nota că Primo Levi este un martor deosebit, unic, al Holocaustului, „poate chiar cel mai important“. Şi argumenta: Primo Levi şi-a scris memoriile într-un registru diferit de oricare dintre registrele folosite de alţi supravieţuitori ai lagărelor de exterminare naziste. Tadeusz Borowski, scrie Judt, este cinic și deznădăjduit, Jean Amery e furios și vindicativ, Elie Wiesel – spiritual și meditativ, Jorge Semprun – cînd analitic, cînd literar. Pe cînd relatarea lui Primo Levi este „complexă“. Adică este şi sensibilă, şi sobră. „Mai rece decît celelalte memorii“, dar pe alocuri „se poate aprinde brusc din pricina energiei furiei reprimate“.

O altă diferenţiere între Levi şi ceilalţi martori este plasată de Judt la nivelul problemei semnificaţiei Holocaustului. Ca alţi supravieţuitori, şi Levi a fost măcinat de întrebarea „De ce eu?“, de ce el a scăpat, iar ceilalţi nu. Vina autoindusă care rezultă din această întrebare este întîlnită des în rîndul celor ce şi-au pierdut familiile în Holocaust. Dar Levi nu sfîrşeşte prin a se crede „ales“ pentru a mărturisi ulterior despre experienţa sa. Şi nici nu ataşează Holocaustului un sens pedagogic transcendent. Pe de altă parte, remarcă Judt, asta nu înseamnă că din experienţa lagărului nu poţi extrage nimic. „Nici o experienţă umană nu e lipsită de semnificaţie sau nedemnă de a fi analizată“, spunea Primo Levi. Iar valorificarea experienţei umane, fie ea şi extremă, e de uz practic, istoric, făcută în scopul concret al evitării repetării.

Cînd îşi pune problema responsabilităţii, Levi ajunge la aşa-numita „zonă gri“ a naturii umane. Această „zonă“ e răspunzătoare de micile şi desele ambivalenţe ale naturii umane, de micile şi desele, poate chiar insesizabilele compromisuri. Toate se pot cumula, în anumite circumstanţe, în abdicări morale de proporţii. Şi astfel Holocaustul este simultan şi evitabil, şi posibil. În acest punct, este interesantă paralela cu concluzia la care, de pe un alt versant, a ajuns şi Vasili Grossman încercînd să explice represiunea stalinistă. Şi Grossman a vorbit de amestecul de bine şi rău din om, de o „zona gri“ în care binele nu poate fi desprins de rău.

Am văzut că Judt încerca o clasificare şi o structurare a literaturii memorialistice a Holocaustului. Pentru că tot l-am menţionat pe Grossman, care medita simetric cu Levi, de dincolo de Cortina de Fier, asupra celeilalte catastrofe totalitare a secolului XX european – comunismul stalinist –, e de spus că la prima vedere aceleaşi tipologii memorialistice pot fi întîlnite şi în literatura Gulagului. Şi în cazul memoriilor din Gulag sînt mărturii de mare impact; dacă ar fi să-i menţionez doar pe Alexandr Soljeniţîn, Evghenia Ginzburg sau Varlam Shalamov. Dar deşi există lucrări despre literatura experimentului concentraţionar al Gulagului, cum ar fi cele ale criticului literar Leona Toker, o sinteză asupra celor două tipologii memorialistice, cu evidenţierea a ceea ce mi-ar părea interesant, şi anume diferenţierile dintre cele două reflectări, se pare că este încă aşteptată. De ce aş fi sigur că există diferenţe? Iată un argument circumstanţial: memorialistica de tip Gulag a fost scrisă cu conştiinţa sertarului, ştiind că nu poate ajunge publică prea curînd. Cealaltă, literatura memorialistică a Holocaustului, a avut parte de toate privilegiile şi neajunsurile luminei zilei. Este cunoscută neîncrederea şi lentoarea cu care au fost întîmpinate memoriile lui Primo Levi, într-o vreme în care oamenii încercau să uite războiul şi nu mai suportau rememorarea ororilor recente, chiar dacă acestea erau nemaiauzite, gigantice.

Desigur, la o astfel de sinteză a memoriei experienţei carcerale „unificate“ poate contribui şi literatura română. Pentru zona Holocaustului pot fi trecute fără îndoială memoriile lui Elie Wiesel sau chiar jurnalul Evei Heyman, numită şi „Anne Frank de Oradea“, o copilă de 13 ani care a consemnat ororile din ghetoul din oraş. Dar, din păcate, la fel de bogată e şi literatura română concentraţionară comunistă. Aici orice listă ar fi incompletă, dar cu toate acestea i-aş menţiona pe cîţiva autori care deja au candidaturi serioase la canon: Ion Ioanid, Florin Pavlovici, Nicolae Steinhardt, Lena Constante. Lor li s-ar putea adăuga şi mărturiile cuprinse în cărţile de dialoguri, cum ar fi cele cu Elisabeta Rizea sau Corneliu Coposu, sau contribuţiile mai exotice, cum ar fi volumul lui Nikolai Sablin, care a relatat din România şi în ruseşte despre experienţa Gulagului. De menţionat este că memorialistica şi literatura închisorilor comuniste din România are deja un teoretician prin Ruxandra Cesereanu şi volumul ei din 2005. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.