● Michael Haulică, Transfer, Editura Millenium Books, 2012.

Redactor al mai multor suplimente şi fondator a două reviste SF online, coordonator de colecţii editoriale şi editor de antologii, semnatarul cîtorva rubrici de gen în mai multe publicaţii culturale, el însuşi prozator, distins cu mai multe premii, Michael Haulică este, de mai bine de un deceniu, poate cel mai vizibil promotor, deopotrivă harnic şi critic, al SF-ului românesc. Dincolo de cercul relativ închis, dar nu atît de restrîns, al literaturii fantasy şi science-fiction de la noi, Michael Haulică face figura – destul de rară – a unui tip lipsit de prejudecăţile şi constrîngerile culturale ale genului pe care, însă, îl cunoaşte bine şi îl susţine cu pasiune.

Transfer, a patra sa carte de proză, este un roman modular, alcătuit din patru naraţiuni, toate scrise la persoana întîi, patru perspective subiective care, dat fiind caracterul de policier distopic al cărţii, reuşesc ca abia la final să dezvăluie întregul design narativ şi să ilustreze semnificaţiile, simbolurile puse în joc. Tot treptat, ni se relevă şi geografia, mecanismul social după care funcţionează „minunatul Inand“, un fel de metropolă statală multietnic, delimitată de un Munte şi un Zid ce despart Oraşul Vechi – care, după cum îi spune şi numele, poartă încă semnele arhitecturale, configuraţia socială şi aspiraţiile artistice ale unei lumi trecute – de Sistemul Solar, partea modernă, administrativă şi tehnologizată. În primul capitol al romanului, „Vremea zăpuşelii“ (premiat ca povestire în 2005, detaliu ce denotă şi susţine caracterul modular, fragmentat al cărţii), întîlnim un fel de sectă a gibsonilor din Oraşul Vechi – în fapt, nişte bloggeri care-l au drept idol pe William Gibson, „profetul întunecat al cyberpunk-ului“, al cărui poster ţine loc de icoană în casele lor, iar ediţiile tipărite pe hîrtie sînt un fel de moaşte. Gibsonii se ocupă cu scrierea unor bloguri, activitate pentru care, însă, e nevoie de nişte intermediari, numiţi „sidirromi“ (aceştia chiar fac figura ţiganilor care strigă pe stradă – nu „Fiaaare veeechi!“, ci „Aaard sidiuri!“), plasatori sau lansatori: „Unii pîrlesc materialul, alţii îl ard pe sidiuri, alţii îl lansează în Reţea, alţii îl citesc, alţii îl comentează.“ Imaginea întregului proces de scriere şi lansare a blogului este, prin felul ei complicat de a funcţiona, una satirizată. Gibsonii fiind, de fapt, nişte luzări care şi-au luat numele de la personajele lui Gibson, scriu bloguri pe stick-uri, despre rarele lor aventuri sexuale, visînd să pună totul cap la cap şi, într-o zi, să publice un roman pe hîrtie. Blogurile nu sînt libere, există un canal oficial ce funcţionează cu acordul Agenţiei Naţionale de Administrare a Reţelei; William Lotek Sendai-Seven – numele gibsonului protagonist – îl are drept lansator de blog pe un anume Matei Iliescu; există şi o mare editură, supranumită „Fabrica de scriitori“ şi, aparent, inaccesibilă bloggerilor etc. – totul are, aşadar, aspectul unei distopii tipografice, cu multe trimiteri livreşti.

În cluburile artsy din Inand, lumea e mai pestriţă, dar mai cu „sclipici“, căci există un cult pentru creatorii de modă, iar pe scenele lor evoluează tot felul de artişti recrutaţi din underground, ale căror numere – numite glitch-uri – sînt un fel de happening-uri digitale, colaje multimedia ce mixează, spre exemplu, imaginarul lui Dalí, temele literaturii înalte şi muzica modernă cu inserţii retro – adică sample-uri din Grigore Leşe. În al doilea capitol al cărţii, numit „Glitcherine“ – unde protagonistul este un detectiv particular investigînd, fără succes, o crimă –, avem o satiră a artiştilor digitali, a boemiei de club şi a mediului „intello“: „L-am văzut pe ManchoMan, cel adus pe braţe din underground, prezentînd, într-o nouă viziune, Romeo şi Julieta cu inserţii din Aşteptîndu-l pe Godot. Încă din seara aceea, a devenit idolul intelectualităţii subţiri, trecute brusc într-o fază revoluţionară, stîngistă, atît de «la modă» încît pînă şi academicienii se autoproclamau ca făcînd parte din noul underground, underground-ul celor cu diplome şi doctorate, al celor care rămîneau plîngînd pe trotuare cînd poliţia făcea cîte o razie şi îi aresta pe toţi ceilalţi, mai puţin pe ei.“ Naraţiunea romanului – care, pînă în acest moment, ne prezintă protagoniştii şi atmosfera – îşi dezvoltă cu adevărat intriga odată cu al treilea capitol, cel mai consistent, numit „O hucă în minunatul Inand“ – unde, sub forma confesiunii de blog a unui gibson debutant, aflăm ce este Transferul şi cum funcţionează conceptul care stă la baza acestei deloc brave lumi noi. Este vorba despre un proces prin care poate transfera, contra cost, un corp în altul: clientul îşi alege, din oferta corpurilor gazdă, în ce trup vrea să fie transferat pentru a experimenta, într-o perioadă determinată de timp, senzaţiile unei noi identităţi. Acest transfer şi abuz corporal, această prostituţie identitară este oferită de către agenţia viitorului, celor plictisiţi şi alienaţi de propria existenţă, dar această distracţie oficială şi safe a celor cu bani, care vor să experimenteze – inclusiv sexual – alte identităţi, pe trupul altora, este accesibilă şi pe piaţa neagră, într-o variantă ilegală, ceva mai riscantă tehnologic, cu operatorii transformaţi în peşti care veghează la integritatea transferului corporal dintre clienţi şi gazde, numite „huce“: „A fost un joc mai întîi, o joacă de bogătaşi (şi sînt destui cei care zic că mai bine rămînea aşa, ca multe altele), apoi ca o boală – s-a descoperit că dădea dependenţă. Tot mai mulţi oameni solicitau Transferul, la început ca un capriciu, ca o satisfacere a curiozităţii. Apoi au găsit o adevărată plăcere în asta. Apoi nu s-au mai putut abţine şi au făcut-o din nou şi din nou, cheltuindu-şi banii şi neuronii în folosul agenţiilor care se ocupau cu treaba asta. Iar cînd n-au mai avut bani suficienţi, şi-au căutat gazdele pe străzi... Cît de degenerat poţi fi ca să salţi tot felul de nenorociţi de pe stradă, să le acaparezi trupurile, fie şi numai pentru cîteva ore? Sau cît de disperat?“ (Fac aici o paranteză, pentru a menţiona filmul Surrogates, din 2009, în regia lui Jonathan Mostow, cu un scenariu realizat după un roman grafic, unde, la fel, există conceptul de corp surogat, în care orice individ sedentar, conectat la reţea, se poate simţi mai tînăr şi mai puternic.) În momentul în care Transferul începe să dea erori – în sensul în care gazdele rămîn cu amintiri ale clienţilor, existînd riscul ca amintirile şi secretele clienţilor să fie vîndute (o ultimă formă de expunere, manipulare şi abuz asupra intimităţii în reţeaua socială) –, se creează o mişcare de rezistenţă în underground, iar cyberpolicierul şi distopia satirică de mai devreme se transformă într-un spy sci-fi. Şi, astfel, ceea ce părea a fi creaţia literară a unui gibson se dovedeşte a fi, pînă la urmă, confesiunea unei huci care se ascunde, la rîndu-i, sub o altă identitate.

Scena absolut memorabilă în care un client apelează la un Transfer ilegal, spunînd – într-o cîrciumă, în chip de parolă – peştelui Rick şi pianistului său, replici din Casablanca, reconstituind astfel, în cheia satirei sci-fi, un mo(nu)ment de cultură pop aparţinînd lumii vechi, această scenă arată, deci, nivelul de referenţialitate, intertextualitate al acestui roman ce pendulează între pastişă şi satiră, un roman înţesat de citate culturale, a cărui naraţiune dezvoltă mai multe niveluri de lectură, cu semnificaţii diferite. Prefaţatorul Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte foarte just despre o elegie închinată Omului pierdut, în mecanismul tehnologic care-i anulează identitatea. Această distopie, în care noir-ul întîlneşte caricaturalul, pune în absurd o tendinţă a realităţii de azi, concurate, provocate şi tentate tot mai mult de formele escapismului tehnologic şi ale virtualului care promite asigurarea anonimatului lipsit de responsabilităţi, eliberarea de constrîngerile identitare, corporale, sociale. Din acest punct de vedere, Transfer nu este just another SF story, este o avertizare asupra viitorului probabil.