Vă place basmul?

● Făt-Frumos din Lacrimă de Mihai Eminescu, ilustrat de Nura El-Sayed, Zîna Zorilor de Ioan Slavici, ilustrată de Mădălina Andronic, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, ilustrată de Cristiana Radu, toate apărute la Editura Vellant, 2012. 

Cu trei mii de cumpărători constanţi de carte care citesc mai mult de o carte pe an, sîntem pe ultimul loc în UE la citit. Pe lîngă învăţămîntul foarte prost care, deşi a trecut prin cîteva reforme succesive, încă nu reuşeşte să-i înveţe pe copii la ce sînt bune cărţile, statul mai este vinovat şi prin practicarea taxelor foarte mari, şi prin lipsa ajutorului dat industriei editoriale. Dintr-un motiv sau altul, piaţa de carte pentru copii, fundamentală pentru un (viitor) consum de carte adult sănătos, a fost multă vreme extrem de slabă, iar rezultatele se văd în datele statistice cu care am început. Constrînse de împrejurările economice şi educative, editurile au iniţiat, pe propriile speze, în ultimii ani, mai multe proiecte (turnee, concursuri, cluburi de lectură) prin şcoli pentru a-i apropia pe cei mici de cărţi, dar e nevoie ca piaţa de carte pentru copii să crească şi să se diversifice şi ca ofertă.

Cei care, ca şi mine, au copilărit în anii ’80 îşi amintesc oferta incredibilă de titluri de cărţi pentru copii care se găseau în acele librării unde cărţile bune de literatură se vindeau întotdeauna la pachet cu manuale tehnice sau de grădinărit. Editura Ion Creangă a format mulţi cititori cu cel puţin două minunate serii: Poveşti nemuritoare, care număra zeci de mini-antologii de poveşti şi basme din toată culturile lumii, şi seria de autor Jules Verne. (În paranteză fie spus, reeditarea ei de către Editura Adevărul l-a făcut din nou pe autorul francez popular printre cei mici, după ce cîteva generaţii bune de copii n-au avut această şansă. Am putut constata personal acest fenomen în întîlnirile mele cu elevii de-a lungul ultimilor ani.) Revenind la editurile anilor ’80, e greu de estimat impactul pe care l-au avut cărţile de poveşti, basme şi legende culese sau repovestite de Petre Ispirescu, Nestor Urechia sau Vladimir Colin, spre exemplu, precum şi seria extrem de populară de Povestiri istorice („pentru copii şi şcolari, şoimi ai patriei şi pionieri“) alcătuită de Dumitru Almaş şi ilustrată de Valentin Tănase, apărută, în trei volume, în mai multe ediţii şi în tiraje uriaşe, la Editura Didactică şi Pedagogică. (Mai fac o paranteză, dedicată ilustratorului Valentin Tănase, care a făcut o treabă minunată şi căruia generaţii întregi de copii îi datorează imaginea/vizualizarea figurilor istorice. În povestea unei vizite de lucru la Hidrocentrala de la Porţile de Fier – povestire din volumul trei al seriei, cel ajuns la istoria contemporană şi care plătea inevitabilul tribut propagandistic –, Valentin Tănase, fan The Beatles, l-a desenat pe muncitorul din spatele lui Ceauşescu cu chipul lui Ringo Starr. Pag. 67, pentru neîncrezători.) Această direcţie a cărţilor pentru copii inspirate de episoade din istoria naţională a fost urmată, după `89, doar de Editura Humanitas Junior, unde au apărut, în mai multe ediţii, mereu revăzute şi adăugite, istoriile şi legendele povestite pentru cei mici de Neagu Djuvara şi frumos desenate de Radu Oltean. Alte iniţiative destinate celor tineri şi care merită menţionate aici fiind antologiile Bookătăria de texte şi imagini (Clubul Ilustratorilor, Faber Studio & Pro Editură şi Tipografie, 2009), Cărţile care ne-au făcut oameni (coord. Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, 2010) şi Care-i faza cu cititul? (coord. Liviu Papadima, ilustraţii de Irina Dobrescu, Editura ART, 2010). Puţine, pentru o piaţă de carte, cum spuneam, nici sprijinită de stat, nici preocupată pînă acum să-şi educe şi să-şi crească un public tînăr. Iar faptul că avem, probabil, cîteva zeci de ilustratori, cu care editurile n-au colaborat cine ştie cît, arată, o dată în plus, faptul că piaţa de carte pentru copii de la noi are nevoie mai întîi să crească ea însăşi.

Aşa stînd lucrurile, Colecţia „Pasărea Măiastră“ de basme româneşti ilustrate de artişti români, coordonată de Simona Răuţă la Editura Vellant, este o iniţiativă lăudabilă care merită să dureze. Cele trei basme care au deschis seria sînt minunate şi pentru că fiecare poartă amprenta stilistică inconfundabilă a scriitorilor, textele fiind scrise şi publicate în acelaşi deceniu: Mihai Eminescu a publicat basmul în Convorbiri literare în 1870 (avea douăzeci de ani), Ioan Slavici l-a scris în 1872, iar Ion Creangă – în 1877. Deşi toate trei sînt basme inspirate, care preiau motive din creaţiile folclorice anonime, Povestea lui Harap-Alb dovedeşte din plin geniul stilistic al lui Ion Creangă, iar basmului Făt-Frumos din Lacrimă, conform lui George Munteanu în „Cuvîntul înainte“ la ediţia din 1987 de la Editura Ion Creangă, nu i s-a descoperit decît o singură versiune aflată în circulaţia orală (prin părţile Bihorului, sub titlul Făt-Frumos crescut din lacrimă), oricum fără a se mai da de urma şi altor variante folclorice. Spre deosebire de Alecsandri, Eminescu n-a intenţionat niciodată să publice sub formă de carte basmele sale, unele versificate (Călin Nebunul, Borta vîntului, Fata-n grădina de aur, Miron şi frumoasa fără corp sau Călin – file din poveste), în care elementele foclorice originare sînt, în cele mai multe dintre cazuri, imposibil de identificat. Ca bun romantic întîrziat, poetul a fost preocupat de versificarea sau rescrierea creaţiilor folclorice mai mult ca exerciţiu pentru poezia sa. Într-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle în 1874, spunea: „Cronicile şi cîntecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor“. Făt-Frumos din Lacrimă este primul său basm, are o amprentă naţională apăsată: eroul poartă „haine de păstor, cămaşă de borangic“, la brîu ţine „un fluier de doine şi altul de hore“, iar dpdv stilistic, deşi prea puţin spectaculos ca naraţiune, are un lirism descriptiv şi o forţă de expresie remarcabile. Călătoriile, peisajele şi viziunile lui Făt-Frumos sînt de o policromie extraordinară, psihedelică, aş zice. Din păcate, atît cît mă pricep eu, ilustraţiile minimalist-austere ale Nurei El-Sayed nici nu ţin cont de mărcile populare, nici nu se ridică la înălţimea expresiei textului. Pe care nu-l ilustrează, ci îl însoţesc într-o naraţiune vizuală complet paralelă. Cuvîntul şi imaginea nu comunică, aşa cum se întîmplă, spre exemplu, în tandemul Mircea Cărtărescu – Tudor Banuş în cazul Enciclopediei Zmeilor, unde textele şi planşele spun aceeaşi poveste. E posibil să se fi dorit exact invers, şi anume ca între textul clasic şi ilustraţia contemporană să se creeze un contrast conceptual: două feţe, complet diferite, ale aceleiaşi poveşti – dar pe mine nu m-a convins. Povestea lui Harap-Alb este, alături de Tinereţe fără bătrîneţe..., poatre cel mai frumos basm românesc, fiind însă incomparabil mai bine scris. Ion Creangă este, aici ca şi în oricare alt text al său, magistral! (Apropo de creaţia lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrîneţe... a fost citit de Gabriel Liiceanu pe un foarte frumos audiobook, apărut în 2008 la Humanitas Multimedia, ce conţine şi celebra interpretare filozofică a lui Constantin Noica: „Basmul fiinţei“). De data aceasta, în ceea ce priveşte ilustraţiile, Cristiana Radu, deşi mult mai convenţională, are umor, însă nu şi fantezia Mădălinei Andronic, ale cărei desene la Zîna Zorilor mie mi-au plăcut cel mai mult.

Furat de frumuseţea lor, nu mi-am propus să fac hermeneutică pe cele trei basme care deschid această colecţie admirabilă şi, momentan, unică „de basme româneşti ilustrate de artişti români“, dar două lucruri tot voi menţiona: conflictele izbucnesc dintr-un foarte accentuat instinct de proprietate, iar personajele negative feminine (Mumele, Ciumele, Scorpiile) sînt toate văduve. De unde se poate deduce caracterul îmblînzitor al bărbatului în basmul românesc.