Un ritual recent

– ziua de naştere -

● Jean-Claude Schmitt, L’invention de l’anniversaire, Arkhê, Paris, 2009.

Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă? Dar din pod?“. O delicateţe care nu făcea decît să accentueze fermitatea unei graniţe şi care, deşi mă amuza, îmi evoca totuşi un zgomot de care vorbeşte Dino Buzzati, acea izbitură de uşă care se trînteşte în spatele tău şi se închide definitiv, în momentul în care intri în altă vîrstă.

Nu-mi rămînea decît să trişez un pic şi, de după perdea, să văd, ca într-o reluare, felul în care băiatul meu trîntea, la rîndul lui, o altă uşă. Nu putea auzi acel zgomot, nu doar pentru că muzica era destul de tare, ci pentru că rîsetele acopereau triumfal sunetul oricărei alte emoţii. În noaptea aceea, inconştienţa copilăriei şi forţa tinereţii ocupau exact acelaşi loc în sîngele şi în gesturile lor, iar tot ce făceau avea atîta intensitate, ca şi cum ar fi avut de reinventat lumea. Orice era posibil. La un moment dat, mi s-a părut că pur şi simplu cîţiva băieţi sînt gata să se ridice în aer ca nişte elicoptere. După puterea cu care învîrteau deasupra capului hainele negre, ca pe nişte elice, nu m-aş fi mirat cîtuşi de puţin să-i văd zburînd. Mai ales că în clipa, neanticipată de nimic, în care şi-au smuls tricourile, parcă ar fi scăpat dintr-o crisalidă, şi acum se înălţau, liberi, cu piepturi netede, albe, de fluture. Unduind în lumina lunii, pielea dobîndea reflexe albastre, pure, transparente. Oare o teamă obscură că s-ar putea dematerializa îi făcea să iasă în stradă şi să se întindă cît erau de lungi, pe jos, pe asfaltul cald al nopţii de august? Aş fi putut crede că abia atingerea securizantă a pămîntului le reconfirma conturul corpului, pe care nu-l mai simţeau decît ca vibraţie. A doua zi, băiatul meu mi-a dat o explicaţie mult mai simplă: da, se întindeau pe asfalt şi stăteau nemişcaţi, să mai iasă alcoolul din ei, să-şi recapete puterile, mai ales că unul dintre ei perora ceva despre Anteu şi le trombonea pe fete că trebuie să stea şi ele lipite de pămînt, ca să poată apoi dansa pînă-n zori.

Astăzi toată lumea are experienţa aniversărilor şi nu mai miră pe nimeni faptul că ziua de naştere este prilej de sărbătoare. Marco Polo fusese însă extrem de surprins să descopere această practică în Orient, la curtea lui Khubla-Khan, şi descrie cu minuţie de etnograf celebrarea anuală a împăratului, tocmai pentru că, în vremea aceea, în ţările Europei, nimeni nu dădea importanţă zilei de naştere. Jean-Claude Schmitt ne spune că din secolul al V-lea şi pînă în secolul al XV-lea nu sînt de găsit dovezi care să ateste existenţa în spaţiul apusean a vreunei practici de a marca momentul naşterii. Oamenii îşi ştiau vîrsta cu aproximaţie, abia apariţia interesului pentru calcule astrologice a atras interesul pentru notarea venirii pe lume.

Documentul de la care pleacă investigaţia lui Jean-Claude Schmitt este o surprinzătoare „autobiografie vestimentară“ datînd de la începutul secolului al XVI-lea. În ziua în care a împlinit 23 de ani, Matthäus Schwartz, burghez cu dare de mînă dintr-un orăşel german, hotărăşte să reconstituie momentele esenţiale ale vieţii sale, prin intermediul unor tablouri care să-l înfăţişeze îmbrăcat adecvat fiecărei situaţii, fiecare imagine fiind însoţită de descrierea amănunţită a veşmintelor purtate. El continuă apoi, pînă la vîrsta de 63 de ani, să-şi comande an după an astfel de portrete, care îi scandează viaţa în ritmul evenimentelor pe care le consideră importante. Din totalul de 137 de tablouri, o bună parte au data de 20 februarie din ani diferiţi, cu menţiunea că hainele sînt făcute pentru ziua sa de naştere. Nu uită să facă diverse comentarii asupra modei mereu schimbătoare. Dincolo de relevanţa acestui excepţional document asupra consolidării individualismului şi a conştiinţei de sine, istoricul atrage atenţia asupra noii ponderi pe care o dobîndeşte ritmarea individuală a timpului, avînd ca reper momentul naşterii.

De fapt, aceasta este şi miza acestei cărţi, înscrisă în continuarea intuiţiei lui Marcel Mauss, care observa – referindu-se la ritmurile vieţii colective – că orice calendar nu măsoară, ci ritmează timpul. Jean-Claude Schmitt se arată aici interesat de istoricitatea ritmurilor vieţii individuale, de felul în care „actorii sociali“ îşi reprezintă viaţa, etapele ei, succesiunea vîrstelor, regretînd că Arnold Van Gennep, deşi prevăzuse în chestionarele lui aniversările, nu mai revine asupra lor în celebra lui carte despre riturile de trecere.

Un întreg capitol e alocat şi prezentării diverselor modalităţi în care au fost concepute „vîrstele vieţii“, de la analogia cu cele patru anotimpuri, la corespondenţa cu cele şapte planete. Cea mai importantă parte a cărţii încearcă să explice atît prezenţa ritualului aniversar în Antichitate şi reluarea lui în epoca modernă cît şi absenţa lui în perioada medievală, precum şi schimbările în formele de manifestare şi la nivel de funcţie. De exemplu, în limba liturgică, dar şi în practicile medievale aniversarium şi chiar dies natalis desemnau ziua morţii, debutul vieţii de apoi, veşnice şi fericite, aşteptată cu speranţa mîntuirii. Ziua era comemorată de urmaşi pentru ca prin serviciul religios să ajute la salvarea sufletului. În general ziua sfinţilor din calendar consemnează data morţii, înţeleasă ca adevărată naştere şi început al seninei vieţi de dincolo. Sărbătorirea naşterii biologice nu prezenta interes, dimpotrivă, nu ar fi făcut decît să reamintească păcatul trupesc şi riturile păgîne.

Aniversarea modernă se constituie treptat, pe măsură ce viaţa începe să fie privită ca o valoare în sine. Ziua de naştere devine o sărbătoare laică, privată, care interesează familia şi prietenii. Vreme îndelungată doar clasele privilegiate acordau atenţie acestui eveniment, difuzarea în mediile populare nu datează decît de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Formele pe care le îmbracă astăzi ritualul aniversar (complimente, urări, cadouri, tort cu lumînări, cîntece speciale, petreceri „surpriză“) sînt mai recente decît ne-am închipui. De exemplu, textul cîntecului „Happy birthday to you!“ a fost compus în 1924, melodia datînd din 1893. La fel, „Joyeux anniversaire!“ – care se bucură de reputaţia de „chant traditionnel“ – a fost compus abia în 1951. Mă întreb de cînd datează cîntecul nostru „Mulţi ani trăiască!“

În privinţa tortului, aflăm că e foarte probabil ca extraordinara lui popularitate să o datorăm lui... Goethe, mai precis primei lui mari aniversări publice, din 1802, cînd i s-a oferit un tort cu 53 de lumînări. În anii următori, caracterul public al sărbătoririi lui Goethe se va amplifica într-o asemenea măsură, încît regele Prusiei ordonă ca festivităţile să nu depăşească fastul destinat aniversărilor din familia regală.

Jean-Claude Schmitt avansează şi ipoteza că în prelungirea răsunătoarei celebrări publice a aniversărilor lui Goethe a apărut şi obiceiul – iniţiat de universităţile gernane – de a realiza un volum colectiv, semnat de „colegi şi prieteni“, care să omagieze marii profesori la împlinirea unei vîrste rotunde, începînd cu 60 de ani. Astăzi, obiceiul trece drept un test valabil în orice mediu universitar: se spune că eşti mare profesor doar dacă ţi s-a consacrat un consistent Festschrift. Mai rămîne să devină criteriu de evaluare, bun să salveze de la pensionarea forţată.