Ultimul interviu
● Măştile lui M.I., Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, 2012.
M. Ivănescu a murit, în vîrstă de 80 de ani, pe 21 iunie 2011, la nici două luni după aceste cinci întrevederi avute cu Gabriel Liiceanu, astfel că volumul de faţă nu este doar cel mai lung interviu luat vreodată poetului, este şi cel din urmă. Un dialog, trebuie s-o spun, surprinzător, întrucît cele două personaje vin din lumi culturale diferite, dar cu atît mai savuros. De altfel, interesul lui Gabriel Liiceanu pentru poezia lui M. Ivănescu trebuie că e de dată recentă şi a necesitat o oarecare documentare, atît critică, cît şi biografică. Cert este că prezentul volum în dialog reprezintă, pentru biografia acestui extraordinar poet în continuare prea puţin cunoscut, ceea ce, la sfîrşitul anilor ’90, Postmodernismul românesc a reprezentat pentru opera sa, Mircea Cărtărescu fiind cel care a vorbit despre postmodernismul poeziei lui M. Ivănescu, impunîndu-l dintr-odată în atenţia unei noi generaţii de studenţi şi într-o lectură proaspătă. În urma acestui volum, ar fi de dorit ca Editura Humanitas, beneficiind de prestigiul său popular, să-i şi reediteze poezia (ultima antologie din opera lui M. Ivănescu, realizată de Matei Călinescu, datează din 2003) pentru o mai bună răspîndire şi cunoaştere a acestui cu adevărat mare poet, unul dintre cei mai originali şi mai valoroşi poeţi postbelici. Şi nu doar de la noi.
Pentru cei care cunoşteau firea reclusivă a poetului rămas fără vedere în ultimii ani, dialogul debutează neaşteptat de emoţionant; de fapt, de-a dreptul copleşitor, cu un M. Ivănescu dispus să se deschidă cu totul, vorbind despre morţile fraţilor săi ca despre momentele care şi-au pus definitiv şi în mod esenţial amprenta pe propria existenţă. Mai întîi, moartea surorii sale, în vîrstă de numai zece ani, cu exact un an înaintea naşterii poetului: „Am apărut pe lume, cum să vă spun?, ca să umpu un gol, ca o compensare. Existenţa mea nu e decît obiectivarea unui regret legat de o pierdere dureroară. Părinţii mei, concepîndu-mă, au simţit nevoia unei consolări sau, mai degrabă, a unei consolidări. Am apărut ca urmare a unui calcul“. Apoi, sinuciderea anunţată şi regizată a fratelui său, Emil Ivănescu, la vîrsta de 22 de ani, o sinucidere mai întîi amînată datorită (din cauza?) unui concert de pian, apoi eşuată de cîteva ori, în aceeaşi noapte, din cauza ineficienţei metodelor alese.
Mărturiseşte poetul: „Cum să trăieşti mulţumit cu moştenirea asta? Cu senzaţia stranie că trăieşti cumva pe spezele fraţilor morţi?... Am intrat în viaţă în locul surorii mele şi am trăit tot timpul în umbra morţii fratelui meu. A posibilului pe care el l-a ratat şi pe care eu nu l-am putut, în locul lui, realiza. Pentru că el, el era cu adevărat genial. Eu am avut doar calităţile lui secunde“. Are dreptate Gabriel Liiceanu, în textul de introducere al volumului, cînd vorbeşte despre „existenţialismul exacerbat“ al poetului şi despre „înşurubarea tenace în propriul destin individual“ ca efect al acestor tragedii originare, explicînd, astfel, abandonul social şi completa sa indiferenţă faţă de Istorie sau chiar faţă de propria operă. Jurnalist la Agerpress, unde „fabrică“ ştirile dezinformării ideologice, M. Ivănescu este perfect opac la ororile politice din jur, iar cînd afirmă cu seninătate că a intrat în Partid doar pentru a obţine o casă cu curte pentru pisicile sale, îl lasă perplex pe principialul şi intransigentul moral Gabriel Liiceanu, care se străduieşte să-l convingă că, în lipsa credinţei politice, totul nu este decît un tîrg cu diavolul. „Admit însă că viaţa, în măsura în care-ţi scoate în faţă la tot pasul tîrguri, este diavolească. Pînă la urmă, alegerea este între diferite feluri de tîrguri. Iar cînd eşti pus în faţa unei alegeri, ceea ce poţi face e să ieşi cît mai puţin mototolit din ea“, adaugă Gabriel Liiceanu, la care M. Ivănescu răspunde: „Da, numai că, prin faptul că această parte a vieţii e diavolească, se dovedeşte a fi neserioasă şi neesenţială. Pentru mine, lucrurile astea nu au nici un fel de importanţă. Ce înseamnă adeziunea formală la un partid cînd trăieşti în copilărie ce am încercat eu să vă povestesc? Care dramă a aderării la un partid? Ce importanţă are?“.
Anistoric, apolitic şi amoral, persifînd Istoria pentru al cărei grotesc are un simţ special, borgesian atunci cînd spune despre sine că poate a fost, fără s-o ştie, „ofiţer sub acoperire“, numai aşa s-ar explica cursivitatea şi ascendenţa carierei sale, sau cînd, în Lumea, revista de politică externă a Partidului, semnează cu pseudonim ştiri politice cărora le dă titluri de fabule (un tipar care i s-ar putea aplica perfect şi lui Mircea Horia Simionescu – versantul în proză al lui M. Ivănescu –, gazetar la Scînteia, apoi funcţionar pe lîngă CC al PCR şi în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), M. Ivănescu face figura unui personaj portretizat în negativul lui Gabriel Liiceanu. Respectuos, dar mai mereu stupefiat de răspunsurile „iresponsabile“ moral/politic/istoric ale poetului, Gabriel Liiceanu citează din Soljeniţîn, dar la urmă tot el îi aduce ca referinţă, în acelaşi text introductiv, pe Ilf şi Petrov, pentru a explica atitudinea lejeră a poetului care, imunizat de propriile morţi din familie, nu a mai fost marcat de latura criminală a Istoriei, văzînd doar spectacolul comic în care evoluau actorii ei imbecili. Nici lipsa unui proiect personal sau al unui ideal cultural nu-i este uşor de înţeles celui care a dat, în epocă, Jurnalul de la Păltiniş: „Nu năzuiaţi să ajungeţi undeva, să deveniţi ceva anume, să faceţi ceva care să vă placă?“, întreabă Gabriel Liiceanu, la care M. Ivănescu răspunde: „Ştiam că nu pot ajunge nimic... Ştiam de ce Partidul îşi întăreşte unitatea epurîndu-se în permanenţă (de elementele contrarevoluţionare!), de ce trebuie respectată unitatea monolitică a partidului, de ce nu trebuie tolerate curentele alternative sau disidente. Pentru mine lucrurile erau limpezi“; pentru a conchide, retoric, Gabriel Liiceanu: „Şi-atunci, pe ce teren al vieţii evoluaţi? Trăiaţi aşa, au fur et à mesure?“. Şi tot aşa, unul propunînd rezistenţa în Istorie prin morală şi cultură, celălalt răspunzîndu-i cu evaziunea prin alcool şi literatură în mijlocul pisicilor. (Fac aici o paranteză pentru a remarca, totuşi, critica prea aspră pe care Gabriel Liiceanu i-o aplică lui Tudor Vianu, cel apreciat de Lucian Boia, în Capcanele istoriei, drept „cel mai ponderat dintre «colaboraţionişti», exact opusul avîntatului Călinescu“.) Această diferenţă de raportare la Istorie între cei doi scriitori – mai puţin radicală decît ar părea la prima vedere; în fond, amîndoi scriitorii au practicat evaziunea, doar că unul a tratat-o cu lejeritate şi alcool, celălalt a transformat-o în manifest cultural – face însă dialogul cu atît mai interesant şi trebuie să laud reproducerea naturală, neredactată excesiv, a dialogului, forma lui dinamică şi vie, cu întreruperi şi exclamaţii sau, dimpotrivă, cu întinse rememorări.
Continuînd conversaţia într-un contradictoriu extrem de agreabil, deseori plin de umor, cei doi nu „se-nţeleg“ nici cînd M. Ivănescu se recuză ca poet, autoprezentîndu-se drept un versificator ocazional, la comandă, un bricoleur şi un traducător din obligaţie care n-ar fi putut conferenţia despre autorii traduşi („Vai, vai, vai! Cum diminuaţi totul! Cum vă diminuaţi! Cum vă diminutivaţi!“, exclamă Gabriel Liiceanu, excedat de modestia mai mult sau mai puţin jucată a poetului căruia îi remarcă „prodigioasa stilistică a autopersiflării“). Sînt nenumărate alte lucruri admirabile în dialogul celor doi, de la anecdotele politice, cu pisici şi cele bahice (un ospătar sibian îl confunda pe poet cu Noica: „Mă şi flata. Aş fi riscat să mă confunde cu Cezar Ivănescu, aşa încît preferam să mă confunde cu Noica“), la portretele Stelei Ivănescu (insensibilă, cel puţin aparent, la poezia soţului: „«Ai scris tu în viaţa ta o poezie, măcar una, la fel de bună ca oricare poezie de Sorescu?»“) sau al lui Matei Călinescu (cel care „practica îmbrăţişările“). Ce mai, o carte minunată care sporeşte înmiit dorul de M. Ivănescu!
