Tutuială unilaterală
Am visat într-o noapte că navigam – într-o barcă improvizată – pe Amazon. Eram vreo cinci în ambarcaţiuna ciudată – cînd canoe, cînd un fel de iaht cu vele –, însă numai unul dintre noi, „căpitanul“, ştia ce face, doar el putea cîrmi barca, o putea ţine pe linia de plutire, avea abilităţi tehnice. La o cotitură, Amazonul (ştiam sigur că e el, deşi navigam pentru prima dată, nu alesesem orice baltă) s-a învolburat, ne ţineam cu greu la suprafaţă, iar mie mi-a venit o idee salvatoare, am avut o bruscă iluminare pe care-ar fi trebuit s-o comunic rapid „căpitanului“. Aveam însă o problemă insurmontabilă: nu-mi aminteam deloc dacă îl tutuiam pe căpitanul ambarcaţiunii sau nu, aşa încît nu ştiam cum să mă adresez. Am tăcut, ne-am înecat sănătoşi, iar eu m-am trezit. I-am povestit unei prietene (doar întîmplător şi psiholoagă de meserie) visul şi a rîs, diagnosticîndu-mi un „ardelenism incurabil“ pe care-l împărtăşeşte şi ea, deşi e bănăţeancă.
Fără glumă, tutuiala a avut pentru mine întotdeauna reguli stricte, iar cea mai importantă dintre ele este reciprocitatea. Nu pot tutui pe cineva care nu mă tutuieşte (chestiune care iscă mirări la coafor, de pildă), nu pot suferi, de cînd mă ştiu, să mă tutuiască cineva fără să stabilim împreună acest lucru. În copilărie, o întrebam pe maică-mea pînă la ce vîrstă această situaţie umilitoare este permisă. Pînă la 18 ani, mi-a zis maică-mea, ca să scape. De atunci, a început stupoarea. N-am înţeles tutuiala unilaterală nici la şcoală, nici cînd lucram în spital (singurul ortoped din lume pe care l-am auzit cerînd instrumente în timpul operaţiei la persoana a doua plural a fost, nu întîmplător, doctorul Dinu Antonescu) şi nici cînd predam la Litere. Cînd eram profesoară, lucrul a fost greu nu pentru că eu nu le puteam spune „dumneavoastră“ studenţilor mei, ci pentru că ei nu voiau în ruptul capului să mă tutuiască. Ştiau ei ce ştiau...
Într-o carte recentă, psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu, comentînd Era supărăcioşilor de Toader Paleologu, considera tutuiala unilaterală, alături de bîrfă şi de lipsa de punctualitate, o formă de compensare a lipsei de încredere în sine. Cu cît te dispreţuieşti mai tare, cu atît îi bîrfeşti pe ceilalţi mai abitir, întîrzii la întîlniri formale şi tutuieşti în dreapta şi-n stînga oameni pe care abia îi cunoşti. Paleologu numeşte această tutuială inegală „cocoşism compensatoriu“ şi recomandă, la fel ca pentru lipsa de punctualitate a micilor vedete de pe Dîmboviţa, privirea metehnei cu o morgă impenetrabilă. Cum ar veni, ei întîrzie, noi nici măcar nu remarcăm că lipsesc. Ei ne bîrfesc cu spume (în mica lume literară, unde toate sînt ştiute de toţi) şi noi le citim obiectiv cărţile. Ei ne tutuiesc de zor, noi îi tratăm cu „dumneavoastră“ pînă le iese pe nas... Asta recomandă, nu-i aşa, şi codul bunelor maniere, dacă de forme este vorba.
În fond însă, tutuiala inegală este un abuz: te tutuiesc cît şi cînd vreau fiindcă ştiu că nu vei riposta. Ce să spui? Vă rog să nu mă tutuiţi?! Haida de, ce’ş copil? Îţi spun pe nume, deşi nu te cunosc, nici nu ştiu dacă-ţi spun pe prenumele pe care tu îl foloseşti ca să te recomanzi. De ce? Pentru că pot s-o fac. Situaţia mi-o permite, aceeaşi situaţie care ţie, tutuitului, nu-ţi permite să te revolţi. În Era supărăcioşilor, Toader Paleologu vorbeşte despre „tutuiala inegalitară“ a miniştrilor faţă de ministere întregi de funcţionari docili, genul acela de situaţie în care un tinerel imberb e brusc pus într-o pozţie care-l depăşeşte şi scoate din ea cît mai multă „stimă de sine“, căci oricum durează atît de puţin...
La noi, tutuiala unilaterală e marca patronajului temporar şi grăbit, a condescendenţei „cumsecade“ (că oameni sîntem...), a instituirii unui raport de forţe. Începe cu un tu, ţie, te – scapăte aşa, în treacăt, ca o mînă pe genunchi, ca o palmă ce alunecă necontrolat de pe talie spre coapsă, ca o efleurare laşă, neasumată, tatonantă, fără însemnătate sau urmări. Fiindcă se poate, iar dacă ripostezi, eşti nebun, isteric, lipsit de umor... Lipsa asta din urmă te poate ucide în lumea literară... La urma urmelor, e şi greu să tot stabileşti limite, lucrurile se mai stabilizează şi de la sine. Tutuiala unilaterală e însă o meteahnă grosolană care poate fi (şi ar trebui) reglată de la început, pînă nu se transformă în obicei. A respinge tutuiala abuzivă a cuiva nu e neapărat dovadă de dispreţ, de respingere sau (la serviciu) de insubordonare, ci e chiar încercarea de salvare a unei relaţii în termeni liber consimţiţi. Un „dumneavoastră“ reciproc e mai mult decît un „tu“ (care sună a „bă“) plus un „dumneavoastră “ strepezit. În Spania, de pildă, toată lumea se tutuieşte cu toată lumea, însă foarte rar întîlneşti situaţii de tutuială unilaterală. E drept, Usted a rămas în gramatici, iar don, doña sau señor – în acte şi literatura interbelică. Cu toate astea, tú-ul spaniolesc suportă, în anumite împrejurări, toate nuanţele de respect, deferenţă, consideraţie pe care ni le putem imagina. Poate şi pentru că e reciproc.
