Totuşi, infernul

● Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, 2009.

„Impresie de intimitate, de spaţiu apărat“ acestea sînt cuvintele cu care îşi începe jurnalul tînăra poetă de 28 de ani retrasă în camera unei cabane de la Sinaia în ajunul Revelionului. Însărcinată cu al doilea copil şi ducînd dorul fetiţei lăsate acasă, femeia îşi construieşte, de fapt, şi îşi întreţine singurătatea ca formă de apărare împotriva izbucnirilor temperamentalului şi egocentricului ei soţ („inepuizabil epuizant“) care chefuieşte nepăsător cu prietenii. Soţul este Adrian Păunescu şi aceste prime pagini de solitudine captivă şi izolare autoimpusă dau tonul întregului jurnal de tinereţe al Constanţei Buzea. Un jurnal extrem de emoţionant prin expresia dragostei materne, a discreţiei şi a sensibilităţii tinerei femei retrase de nevoie în ea însăşi („înzăpezită în mine“) şi de-a dreptul stupefiant prin dezvăluirile crudului mariaj cu poetul iubirii pe tunuri, unul dintre cele mai tulburătoare jurnale publicate în timpul vieţii de un scriitor român.

Jurnalul începe la opt ani după căsătoria celor doi, cînd iubirea s-a degradat iremediabil („amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar ca un viol“), iar paginile încărcate pînă la refuz de singurătate nu fac decît să consemneze exerciţiul de fidelitate şi rezistenţă zilnică al tinerei soţii care a renunţat, dacă a făcut-o vreodată, să se revolte, să mai lupte pentru ceea ce e corect într-o căsnicie. Cu un copil acasă şi încă unul pe drum, scrisul pare singura consolare a unei căsnicii realizate fără consimţămîntul părinţilor, căsnicie pripită, marcată de sărăcie şi plimbată prin mai multe apartamente mici sau de la periferie pe care femeia nu reuşeşte să le transforme în cămin. Lipsesc multe din această viaţă provizorie, iar sentimentul apartenenţei la un ideal/viitor comun se destramă repede în ciuda eforturilor femeii de a-i tricota bărbatului pulovere din lîna unui macat mai vechi sau de a-i bate la maşină nouă volume de manuscrise împrăştiate prin toată casa. „Absenţa lui din viaţa mea e binecuvîntată“, „îmi pompează zilnic moarte în doze mici“, „nu mai am puterea să mă simt jignită atunci cînd mă jigneşte“, „nu mai facem efortul de a ne minţi că sîntem o pereche“, „nu ştiu dacă ce acumulez acum voi putea ierta“, „am început să mă tem de el“, „mă terorirează tenace pînă încep să plîng“, aşa îşi transcrie în jurnal tînăra femeie singurătatea şi chinul, în timp ce „bărbatul“, „omul“, „poetul“, rareori numit „Adrian“, se depersonalizează devenind doar un agent al suferinţei de la distanţă care uită de aniversarea soţiei, este „absent cu program“ de la întîmplările maternităţii şi căruia, în general, nu-i pasă decît de cariera lui de „cel mai tînăr poet al acestei patrii“. Femeia pleacă să nască singură în timp ce soţul poet doarme şi tot singură o găsim şi la reanimare, pentru ca mai tîrziu să aflăm că, la primul copil, fusese gravidă în aceeaşi perioadă cu amanta lui („Eu năşteam în iunie, ea în septembrie“).

Pe talgerul opus acestui bărbat infidel, egoist, meschin şi scandalagiu („adoră să se răstească, să poruncească şi să fie slugărit“), incapabil de tandreţe sau măcar de compasiune, se află poezia (transcrisă din cînd în cînd în paginile jurnalului), dar, mai ales, cei doi copii, „rozătorii de biscuiţi“ Ioana şi Andrei, cărora Constanţa Buzea le dedică cele mai calde, mai frumoase şi mai emoţionante pagini. Pentru ei trăieşte, lor le dedică surplusul de dragoste neîmpărtăşită, copiii îi dau puterea de a suporta torturile mariajului în care i s-a rezervat, alternativ, rolul de victimă calmă şi fantomă mută. „Îmi caută ceartă din fleacuri. Îmi ţine socoteală cum îmi cheltuiesc colaborările. Se uită în farfuriile noastre şi compară bucăţelele. Rămîn consternată, ameţită. Diabolic, mă urmăreşte, vrînd să cedez, să izbucnesc sub teroare. Visează să tremur de frică, să mă vadă distrusă. Mă refugiez în scris, public suficient şi mă consolez.“ Umilită, obosită şi uzată de toanele, infidelităţile, mizeriile (unele inimaginabile) şi agresivitatea versificatorului avid după recunoaştere, însetat după notorietate şi obsedat de putere, femeia se consolează scriind cu frenezie şi găsind justificare în poezie (unul din leitmotivele jurnalului), publicînd cărţi (una din ele poartă titlul

) şi, în cele din urmă, cîştigînd bătălia pe terenul literaturii, singurul loc unde suferinţa poate fi răscumpărată. Cu toate astea însă, portretul necruţător pe care Constanţa Buzea i-l face lui Adrian Păunescu nu e lipsit de dragoste. Îl admiră, îi recunoaşte nenumărate calităţi (printre care, energia şi histrionismul), crede în talentul lui literar, deşi ştie că nu va reuşi niciodată să devină un poet adevărat fiind mult prea superficial („lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în discursiv, în anecdotic“), şi, în general, mai mult îl compătimeşte decît îl reneagă pentru caracterul său mizerabil, este mai mult dezamăgită decît revoltată de lipsa de interes cu care îi tratează pe ea şi pe copii. Nu-l mai recunoaşte şi nu-i duce lipsa, deşi absenţa lui o uimeşte şi o umileşte în continuare, doar copiii îl mai leagă de el, copiii pentru care spune, la un moment dat, că ei doi chiar ar fi meritat să se iubească „pînă la capăt“.

Jurnalul vorbeşte tangenţial şi despre lumea literară românească, în general caraghioasă în aspiraţiile ei meschine, gravitînd în jurul revistelor literare şi a Uniunii, o bună parte din note fiind apoi scrise în timpul uimitoarei călătorii în State, prilejuite de o bursă la Iowa University, ocazie cu care cei doi îl întîlnesc pe Eliade, tînăra poetă citindu-i cu mult interes cărţile pe care le fişează pasional. Episodul american este interesant şi savuros prin portretul unui Eliade extrem de amabil, dar, mai ales, prin detaliile şi prin felul în care cei doi reacţionează la fascinanta societate capitalistă („trăim subit în viitor“), mai exact la mărcile ei: automobilele şi autostrăzile, universităţile şi muzeele, supermarketurile, zgîrie-norii etc. Dar toate acestea nu sînt altceva decît cadrele strălucitoare şi dinamice ale nefericirii tinerei femei admirabile prin răbdarea, dedicaţia şi spiritul de sacrificiu în numele unei familii iluzorii. Discretă şi modestă, caldă, sensibilă şi fragilă, mereu cu gîndul la copii, poeta este supravieţuitoarea mută a unei „drame intens întreţinute de împrejurări“, captiva resemnată a unui infern domestic: „Continuăm să stăm laolaltă, dar sîntem nişte singurătăţi. Pentru mine e cel mai greu. Infernul meu e închis, izolat, pecetluit, pe cînd el evadează cînd vrea.“

Purtînd un titlu sugestiv, scris foarte frumos, presărat cu poeme şi cu formulări memorabile, extraordinarul jurnal al Constanţei Buzea este deopotrivă mărturia emoţionantă a unei femei umilite şi cu tinereţea furată de un bărbat egoist, meschin şi adulterin, bădăran şi violent, o ruşine pentru genul masculin, dar şi splendida revanşă a unei mame şi, mai ales, a unei scriitoare realizate, dovada faptului că, uneori, adevărul şi forţa literaturii stau, mai ales, în caracter şi în credinţă.