Sfinţi vs securişti

● Dumitru Radu Popa, Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări, Editura Curtea Veche, 2012.

Biografia scriitorului Dumitru Radu Popa – plecat din ţară în 1985 (imediat după apariţia cărţii Fisura, retrasă din librării şi topită, nu înainte însă ca Mircea Nedelciu să ascundă o sută de exemplare) şi stabilit în Statele Unite, unde a obţinut azil politic, devenind apoi specialist renumit în cercetarea dreptului internaţional şi comparat, actualmente director al Bibliotecii şi decan asistent al Facultăţii de Drept din New York – ar putea fi ea însăşi un roman în sine. Însă adevăratele poveşti din viaţă sînt de căutat la personajele, absolut remarcabile intelectual, din scara sa genealogică. Bunicul matern, pe nume Jozef von Lewandovsky, s-a născut baron, la Cernăuţi, devenind profesor de latină şi greacă la Baia Mare. Bunicul patern, Gr.T. Popa, a studiat la Chicago ca bursier Rockefeller, a predat la Cambridge şi Oxford, a tradus pentru prima dată în româneşte Anatomia lui Grey şi este descoperitorul punţii care face creierul să acţioneze ca o glandă (corpusculii Popa-Fielding). Reîntors în ţară cînd i s-a oferit decanatul Facultăţii de Medicină din Iaşi (instituţie care astăzi îi poartă numele), a fost pus pe lista neagră de către legionari, apoi de către comunişti, murind, la numai 56 de ani, în 1948. „Hulit şi denigrat de propriii săi asistenţi şi colegi, trecuţi la comunism, bunicul avea să dispară din conştiinţa publică românească, pentru mai bine de patru decenii, apoi «reabilitat» – iarăşi, ironia sorţii, tot de cei cîţiva supravieţuitori ai asasinării sale morale“, după cum mărturisea cu amărăciune D.R. Popa în interviul acordat Dilematecii în nr. 38/2009. Tatăl scriitorului, deasemenea doctor, Grigore Gr. Popa, bolnav în urma radiaţiilor din minele de plumb de la Cavnic, unde a fost trimis să muncească, s-a văzut nevoit să se pensioneze la numai 36 de ani. Iar mama, Maria Magdalena Popa-Lewandovsky, eminent medic de laborator şi endocrinolog, a scris cărţi şi a tradus din Rilke, Humboldt, Ingeborg Bachmann şi Kobo Abe (vorbea curent şapte limbi, îşi scria corespondenţa în latină) şi a fost, de asemenea, pianistă de concert.

Am insistat pe aceste detalii biografice şi pe profilurile intelectuale ale părinţilor şi bunicilor scriitorului pentru că, în ciuda fantasticului ce predomină noul său roman (început taman în 2006, după cum mărturisea scriitorul în acelaşi interviu), D.R. Popa a topit multe date din viaţa familiei sale, în naraţiunea populată cu multe personaje din ramura familiei lui Jozef von Lewandovsky, el însuşi protagonist al cărţii. Nimic din toate acestea n-ar fi însă importante şi n-ar merita subliniate dacă romanul n-ar sugera, la un nivel mai profund al lecturii, că este construit pe principiul postmodern al ficţiunii care corectează şi răzbună realitatea. Ca într-un scenariu de Tarantino, D.R. Popa scrie un roman despre prigoana din perioada stalinistă, sub forma basmului în care superputerile personajelor fabuloase sînt înlocuite de stihiile naturii/forţele divine. De altfel, în primul capitol al cărţii, un fel de prolog metaforic, un bărbat este salvat dintr-o furtună teribilă de două personaje aparţinînd mitologiei populare. „Răul de afară e atît de mare, că pînă şi stihiile îşi dau mîna să poată face un dram de bine. Hai, du-te acum şi visează pe săturate!“, îl îndeamnă Omul Nopţii şi Fata Pădurii care-l conduc pe bărbat într-un Cimitir de vise, unde devine, borgesian, martorul mai multor scene din (pre)istoria umanităţii, precum călătoriile lui Ulise şi Noe.

Narate de vocea nepotului lui Jozef von Lewandovsky, istoriile unchilor şi mătuşilor se succed, toate, sub forma unor episoade politice dramatice ce au în prim plan un grup central de investigaţie al Securităţii din Satu Mare care se ocupă cu eliminarea „bandiţilor de legionari“, ascunşi în munţi, şi cu zdrobirea „rezistenţei greco-catolice“. Această „echipă de şoc“ a Răului este condusă de colonelul Volodea Sielberman zis şi tovarăşul Zilberică-Ochi-de-Şarpe, evreu român, comunist ilegalist instruit ulterior de NKVD, şi de un anume Kiforov zis Nechita, agent rus adus în România lui Dej după ce-şi dovedise cruzimea şi eficienţa în lupta împotriva populaţiei ce se opusese colhozurilor, arzînd de vii preoţi, pentru a le demonstra inexistenţa lui Dumnezeu. Fiecare personaj reprezintă o formă de rezistenţă şi revoltă împotriva regimului stalinist: un unchi plănuieşte o fugă din ţară împreună cu partizanii din munţi şi sfîrşeşte împuşcat; mama lui, adică bunica naratorului, este anchetată şi condamnată pentru complicitate într-o farsă de proces politic; altcineva este reţinut şi anchetat pentru „vina“ de a ţine un jurnal – de fapt, o inteligentă scriere construită în jurul axiomei că „totul e vînt“, urmat de un glosar cu numele vînturilor, felul şi locurile geografice unde se manifestă, scriere considerată subversivă la adresa materialismului dialectic (capitolul respectiv, unul dintre cele mai bune din carte, este de un absurd deopotrivă comic şi amar); un preot practică rugăciunea într-o biserică ascunsă în pădure, iar cînd va fi descoperit, agenţii constată că gloanţele nu-l ating (aşa cum în povestirea lui George Lazăr, „Ziditorii de biserici“ – publicată în antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului, Millenium Books, 2012 – povestire plasată tot în deceniul stalinist, doi activişti sînt trimişi în Moldova să supravegheze dărîmarea unei biserici care, protejată fiind de propria sfinţenie printr-un fel de scut magnetic, va fi acoperită sub o cupolă de cărămizi); un alt unchi îşi joacă nebunia pentru a scăpa de exercitarea funcţiei de judecător al statului stalinist; două mătuşi, maici greco-catolice, sînt anchetate, întemniţate în mai multe locuri şi, în cele din urmă, ajung la Canal (acesta fiind un alt capitol foarte reuşit al cărţii, şi de data aceasta absurdul e comic, dar şi violent)...

Confruntată cu fiecare din aceste cazuri clasice de rezistenţă, echipa de agenţi îşi pierde rînd pe rînd cîte un membru – unul înnebuneşte, altul se converteşte, altul se sinucide –, căci de fiecare dată o anumită forţă intervine în apărarea prigoniţilor şi în pedepsirea torţionarilor. „The villain“-ul absolut, Zilberică-Ochi-de-Şarpe este, pur şi simplu, spulberat de vînturile dreptăţii, de stihiile naturii care se dezlănţuie în apărarea Binelui ca într-un basm cu morală, unde întotdeauna se face dreptate, iar cei răi sînt pedepsiţi: „Din genune se iscară două vînturi distincte, unul fierbinte să te ardă de viu, celălalt rece ca moartea. Vînturi care, în mod cert, nu se văzuseră prin părţile acelea, ca Zonda, care bate în Anzii Argentinei, şi Taku din nordul Alaskăi. Îl smulseră pe Zilberică, îl proiectară o clipă în văzduh, înfăşurîndu-l strîns, din amîndouă părţile şi de jur-împrejur, şi porniră cu el în jos, spre fundurile prăpastiei...“

Pe coperta a patra, Călin-Andrei Mihăilescu îl citează, foarte nimerit, pe Borges care spunea că religia e o sub-speţă a fantasticului. Căci la D.R. Popa fantasticul este motivat religios (toate personajele sînt intelectuali credincioşi, nu doar măicuţele şi preoţii), credinţa nu provoacă doar miracole, are şi puteri fantastice şi, cum spuneam, este pusă, în acest politic-fantasy, în slujba binelui şi a dreptăţii, răzbunînd prin ficţiune istoria. Ocultul se întoarce împotriva ideologiei, sfinţii luptă cu securiştii, „fantasmele spulberă instituţiile“ (Călin-Andrei Mihăilescu), vînturile restabilesc ordinea în această lume profund tulburată în credinţele, ritualurile şi eresurile ei de intruziunea destabilizatoare, violentă şi criminală a politicului.

După romanul lui Adrian Sângeorzan, Circul din faţa casei (2006), apărut tot la Curtea Veche, Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări de Dumitru Radu Popa este o altă carte foarte bună, scrisă în limba română, de dincolo de Ocean.