Zorii goticului românesc
● Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului, editor Oliviu Crâznic, Editura Millenium Books, 2012.
Pe lista genurilor subreprezentate în literatura română se află, printre destule altele, şi goticul. Anul trecut, cînd scriam despre antologia Steampunk. A doua revoluţie (coord. Adrian Crăciun, Editura Millennium Books) că are toate şansele să reprezinte adevăratul certificat de naştere al acelui subgen la noi, vorbeam, o dată în plus, şi despre caracterul discontinuu şi relativ/tardiv sincronic al literaturii noastre, care – dădeam atunci spre exemplu – în ciuda succesului internaţional al cărţii lui Bram Stoker şi a circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad Ţepeş, n-a produs şi n-are nici acum, cînd tema vampirului a revenit la modă în cultura populară, scrieri în genul gotic. Oliviu Crâznic, editorul acestei prime antologii româneşti de gotic, scrie şi el în prefaţă: „În literatura română, lucrurile nu stau bine. Cu toate că, iniţial, goticul a fost îmbrăţişat şi aclamat de scriitorii şi oamenii de cultură română (amintim aici pe I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, Gala Galaction, Titu Maiorescu, Ionel Teodoreanu ş.a.), mai multe nume mari punîndu-şi semnătura pe manuscrise încadrabile în acest gen (cum ar fi, spre exemplu, Domnişoara Christina de Mircea Eliade, Îmbrăţişarea mortului de Alexandru Philippide, Schimnicul de Vasile Voiculescu etc.), odată cu instaurarea comunismului, operele non-realiste au fost împinse într-un con de umbră, etichetate drept «literatură pentru copii şi tineret», deoarece supranaturalul, religia, idealizarea aristocraţiei şi, în general, iniţiativa şi imaginaţia erau contrare doctrinei oficiale.“ Adevărul e că proza fantastică românească are o istorie greoaie şi chinuită. Scriitorii clasici amintiţi de Oliviu Crâznic, lîngă care mai pot fi adăugaţi Macedonski, Sadoveanu, Arghezi, Ion Vinea sau Cezar Petrescu, au scris sporadic literatură fantastică şi n-au reuşit să creeze, în lipsa tradiţiei, emulaţie. Căci, spre exemplu, ce literatură gotică să fi apărut în lipsa unui Ev Mediu?! Cîţiva istorici literari (Dan Horia Mazilu, de pildă) au tot încercat să demonstreze că am fi avut baroc, dar realitatea rămîne aceea că literatura română s-a născut abia în secolul al XIX-lea, iar genul fantastic s-a încercat a fi mai degrabă inventat sau copiat, decît construit.
În condiţiile în care romane precum Ion, Concert din muzică de Bach sau Patul lui Procust apar aproximativ în acelaşi deceniu (1920-1933), deopotrivă recuperînd şi sincronizînd literatura română cu tendinţele europene, era normal ca priorităţile scriitorilor să fie altele. Abia spre sfîrşitul anilor ’40 se publică texte importante ale genului fantastic (de Mircea Eliade sau Victor Papilian; Povestirile lui Vasile Voiculescu vor fi publicate abia în 1966) – cînd Istoriile literare ale lui Vasile Lovinescu sau G. Călinescu erau deja scrise şi unde fantasticul era văzut doar ca o curiozitate –, şi abia în anii ’50-’60 apar scriitori dedicaţi exclusiv genului (Oscar Lemnaru, Vasile Beneş sau Vladimir Colin). Studiile critice autohtone au lipsit multă vreme sau au fost exprem de superficiale: Ion Biberi a publicat un prim eseu despre literatura fantastică – şi oricum fără aplicaţii la literatura română – în 1945 şi abia în 1975 apare studiul lui Sergiu Pavel Dan Proza fantastică românească, prima contribuţie importantă de acest fel, urmată, cinci ani mai tîrziu, de Literatura SF a lui Florin Manolescu. Revenind, în cadrul fantasticului românesc de inspiraţie şi de expresie îndeosebi folclorică (de la Galaction şi I.L. Caragiale la Voiculescu şi Dinu Nicodin), orientală (Eliade), poetică (de la Macedonski, prin Minulescu şi Bacovia, la A.E. Baconsky) sau psihologică (Pavel Dan, Alexandru Philippide, Olga Caba) şi tehnologică (Felix Aderca, Vladimir Colin), subgenul gotic a rămas, cu excepţia unor teme sau motive rar folosite, neexplorat. O dovedeşte inclusiv cea mai bună antologie a prozei fantastice româneşti alcătuite vreodată la noi – e vorba de antologia Masca îngrijită de Alexandru George în 1982 şi cuprinzînd, în două volume, 38 de autori/povestiri.
Astfel stînd lucrurile, iniţiativa lui Oliviu Crâznic de a aduna 12 scriitori contemporani (dintre care, Liviu Radu, n. 1948, este seniorul; iar Raluca Băceanu, n. 1993, mezina) pentru a crea un manifest gotic este cît se poate de salutară. Spre deosebire însă de Steampunk. A doua revoluţie, ale cărei rezultate literare erau onorabile, antologia gotică nu oferă mai nimic demn de citit, chit că aproape jumătate dintre autori sînt aceiaşi. Din păcate, lipseşte tocmai Marian Truţă, scriitor talentat, descoperit de mine abia cu acea ocazie şi din care aş fi vrut să mai citesc. În general, povestirile par filme de serie B, repovestite fără talent, sau compuneri şcolare cu teme, idei, personaje şi descrieri luate de-a gata. Multe, foarte multe locuri comune, preţiozităţi, filozofări, stîngăcii, umor involuntar. Subiectele sînt plicticoase, banale, previzibile, provoacă déjà-vu şi mai deloc suspans ori frică; ororile aparţin mai mult stilisticii, decît imaginaţiei sau epicului: (Atenţie, urmează cîteva spoiler alert!) un detectiv particular pe nume Raz(iel) urmăreşte un ucigaş de fecioare care se dovedeşte a fi chiar fratele său, Nathaniel; un ucigaş călătoreşte în timp pentru a completa ritualul a şapte crime necesar ca „Stăpînul Întunericului să domnească în lumea oamenilor“; nişte turişti americani (care sînt vampiri) vin într-un străvechi cimitir din munţii României pentru o confruntare cu ielele; o vrăjitoare scoate argintul-viu dintr-un tînăr, doar pentru a dezvălui un blestem de familie; o fată este posedată; o bătrînă este licantroapă; o diavoliţă şi un înger urmăresc şi îşi dispută omenirea (reprezentată de bucureşteni) ameninţată cu exterminarea în timpul unei invazii de zombi; un bărbat pune la cale un atentat terorist în sediul unei organizaţii de vampiri; într-o casă ce ţine prizoniere cîteva fantome are loc „mîntuirea“ uneia dintre acestea... Doar două povestiri merită citite. În „Ziditorii de biserici“, George Lazăr plasează acţiunea în deceniul stalinist, cînd doi activişti sînt trimişi în Moldova să supravegheze dărîmarea unei biserici. Cum lăcaşul este protejat de propria sfinţenie printr-un fel de scut magnetic, tovarăşii decid să acopere biserica sub o cupolă de cărămizi. Deşi scrisă bine, povestirea are, din păcate, un final previzibil, complet ratat. Dacă în antologia de steampunk Florin Pîtea îşi plasa subiectul schiţei în vremea lui Cuza-Vodă, cu Alecsandri, Kogălniceanu şi Nicolae Golescu punînd la cale un complot, de data aceasta este prezent cu scrisoarea unui călugăr care „cere sfat şi îndrumare“ stareţului. Călugărul istoriseşte, în limba letopiseţelor, cum, umblînd în pustie, a dat peste ceea ce descrie a fi un OZN prăbuşit în care află, cu ajutorul unor holograme, povestea extratereştrilor rămaşi captivi pe Pămînt şi morţi între timp. Descoperirea îi provoacă o dilemă religioasă: „Să fie făpturile ce colindau prin ceruri cu astă luntre nemaivăzută parte din oştirile cereşti? Dacă da, cum de au pierit de bătrîneţe? Dacă nu, cum de le-a dat voie Domnul Dumnezeu atotputernic să bîntuie prin ceruri cu luntrea asta a lor nepereche? Să fie, dimpotrivă, făpturile acestea dintre îngerii răzvrătiţi ce au fost alungaţi din ceruri împreună cu cel viclean? Dacă da, cum de nu m-au tîrît deja pe mine, păcătosul, în focul veşnic ca să mă chinuiască? Dacă nu, cum de au căzut din cer şi cum de nu le-a mai îngăduit Cel de sus să zboare?“. Deşi e cea mai redusă povestire din carte, e şi cea mai bună.
N-aş vrea să-i stric entuziasmul editorului Oliviu Crâznic, fără îndoială un tip inimos şi dedicat genului, dar nici nu-l pot lăsa să se amăgească cu gîndul că scriitorii antologiei „au abordat problema cu deosebit talent şi cu desăvîrşit profesionalism,... paginile lor putînd oricînd rezista unei comparaţii cu pagini similare din literatura universală“. Doar exigenţa va ajuta acest gen ca şi inexistent la noi. Deocamdată nu e cazul.
