Secolul al XIX-lea ca multivers
● Constantin Georgian, Opere asiatice inedite. Paris-Leipzig-Berlin-București, 1872-1904, ediție științifică și critică, monografie introductivă, note și bibliografie de Eugen Ciurtin, Academia Română, 2017.
Nu știu dacă, de unele singure, manuscrisele lui Constantin Georgian oferă cititorului o „experiență completă“ (cum promite nota introductivă), dar e clar că astfel împachetate, într-o ediție de ținută culturală exemplară, efectul simbolic al restituirii e garantat. Foarte pe scurt: Georgian este, în ordine cronologică, primul indianist român care-și merită în chip științific titlul. Fără exagerări și fără adaosuri fanteziste menite să peticească ori să completeze o sumă de simple latențe. S-a născut la București în 1850, pe 2 ianuarie. A studiat la „Sfîntul Sava“, apoi a devenit student al Literelor bucureștene, pe care le-a absolvit în 1872 cu o lucrare despre viața și opera lui Sallustiu. Cîștigînd o bursă -Hillel Manoach, își petrece următorii ani în Franța, la École des Hautes Études și la Collège de France, specializîndu-se în gramatică comparată și sanscrită. Printre profesorii săi se numără autorități de talia unor Michel Bréal, Abel Bergaigne, Arsène Darmesteter și James Darmesteter. La recomandarea acestora, își va continua studiile la Lepzig, unde își va și susține, în martie 1876, doctoratul. E momentul începînd cu care asupra acestei cariere ireproșabile apar primele umbre conjuncturale: prima parte a tezei se va rătăci în drumul dintre Leipzig și Paris, astfel că, odată publicată, cartea va conține doar partea secundă a cercetării.
Ghinionul îl va urmări pe Georgian și pe frontul universitar: la Berlin, unde se va stabili ca agent diplomatic, îi va fi acceptat un curs, dar întregul proiect va cădea odată cu rechemarea lui în țară; la București, după insistențe, memorii și speranțe, va ajunge să țină un curs de sanscrită, la intervale nesigure: în 1878, 1879, 1884 și, probabil, 1889. Ideea unei catedre speciale nefiind, însă, sprijinită administrativ, Constantin Georgian va fi nevoit să accepte posturi pentru care era, în mod evident, supracalificat. Va preda latina în învățămîntul liceal, în cea mai mare parte la Seminarul teologic. În tot acest timp, își va continua, cu puteri rarefiate și printre picături, investigațiile orientalistice. Printre ele, și o ediție critică a tratatului de poetică Rasamañjari (în studiul căruia, subliniază expert și amar Eugen Ciurtin, Georgian deține un pionierat nerecunoscut și, de fapt, necunoscut pînă azi). Ca profesor, va fi prețuit de elevii săi, unii dintre aceștia, de felul viitorului junimist Simion Mehedinți, consacrîndu-i crochiuri memorialistice emoționante. La 26 noiembrie 1904, Constantin Georgian moare. Cinci ani mai tîrziu, manuscrisele sale sînt donate Academiei Române, în arhivele căreia se află și acum.
Am ținut să rezum această fișă biografică dintr-un motiv de ordin practic: foarte puțini sînt cei cărora profilul lui Constantin Georgian le spune ceva. Și nu e vorba doar despre sufragiile publicului larg cultivat. Eliade însuși avea să afle de existența acestui precursor al său abia tîrziu, în anii ’60. Iar asta prin mijlocirea lui Arion Roșu, cel care, de fapt, pune în circulație numele lui Georgian. E cu atît mai semnificativ meritul lui Eugen Ciurtin de a fi preluat acest legat tacit și de a se fi zbătut, vreme de douăzeci de ani, pentru a pune la punct întregul aparat interpretativ și filologic care conferă prestanță academică acestui prim volum de Opere. Din cele patru sute de pagini ale întregului, mai bine de două sute sînt rezervate marginaliilor. Adică explicitărilor, nuanțărilor, emendărilor, lecțiunilor și configurărilor.
După o schiță a traseului intelectual al protagonistului, amănunțită și semnificativă (căci nu se împotmolește în accidental, ba chiar îl recuză explicit), Ciurtin își permite luxul și corvoada de a lua din nou distanță de subiect și, deci, de a reconstitui „ecosistemul“ în care singularul Constantin Georgian evoluează. Așa se face că întregul secol XIX autohton e reconstituit nu pe terenul solid al istoriei mari, nici pe cel al istoriei literare, ci pe nisipul variatelor tipuri de contact cu Orientul. De la minori ca Oltelniceanu sau Teohari Antonescu la erudiți ca Hasdeu și alții, și alții, întregul tablou al epocii se redesenează. Senzația e de veritabil univers paralel. În care e posibil să n-avem nici o probă despre eventuale întîlniri între Georgian și Eminescu, dar să constatăm că, la Paris, acesta a fost nici mai mult, nici mai puțin decît vecin cu Arthur Rimbaud.
Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.
