Se scriu prea multe cărţi?

● Ian Sansom, Hîrtia, o elegie, traducere de Adriana Bădescu, Editura Baroque Books & Arts, 2013. 

„Numărul total de cărţi publicate anul trecut numai în limba engleză (calculate după numărul de ISBN-uri folosite în Statele Unite, Marea Britanie şi Australia) a atins cifra de 28 de milioane de titluri. Numai în Statele Unite, 390.000 de ISBN-uri au fost solicitate de către autorii care şi-au publicat singuri cărţile. În cartea sa din 2003, So Many Books: Reading and Publishing in an Age of Abundance, scriitorul Gabriel Zaid făcea următoarea observaţie: «Cititul cărţilor creşte aritmetic, pe cînd scrierea cărţilor creşte exponenţial.» Pe vremea aceea, adică acum un deceniu, Zaid remarca faptul că numărul de titluri publicate în toată lumea era în jur de un milion, dintre care aproape nici unul în format digital.“ Aşa îşi deschide scriitoarea slovenă Tanja Tuma articolul apărut recent pe publishingperspectives.com, în care discută un panel susţinut în această toamnă la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, în cadrul „International Self-publishing Program“. O să încerc să rezum ideile exprimate de editori în acel panel.

Piaţa de carte se schimbă cu viteza luminii; cu toate acestea, pasiunea pentru citit şi scris cărţi rămîne la fel de mare, iar industria cărţii continuă să se dezvolte pe măsură ce mulţi autori care au debutat pe cont propriu au ajuns să fie publicaţi în mod tradiţional, pe hîrtie, de către editori old fashion. Există aici mai multe avantaje: un autor publicat pe cont propriu („a self-published author“) îşi poate spori singur publicul cu ajutorul social media, al blogurilor, marketingului pe Internet şi e-mail-ului – spun editorii, a căror mare problemă o poate constitui în acest moment nivelul/gradul de descoperire („discoverability“) a unui nou talent. Indie-publishing-ul a provocat o revoluţie în industria cărţii, deschizînd uşile (editurilor, librăriilor) pentru foarte mulţi scriitori talentaţi, dar în acelaşi timp şi pentru grafomani. Cum orice carte ar trebui să fie disponibilă cititorilor în orice format (print, digital, audio) şi pe orice platformă („on-line and off-line stores“), cel mai important lucru pentru autorii pe cont propriu este să-şi scoată cărţile din mediul virtual şi să şi le aducă şi în „librăriile din mortar şi cărămidă“. Editorii spun că, cu cît numărul cărţilor publicate este mai mare, cu atît mai mult este nevoie de locuri unde acestea să fie vîndute. „Cantitatea creează nevoia“, spun ei, dar dacă preţurile scad, şi calitatea este condamnată să o facă. Editorul de la The Bookseller’s Futurebook a rezumat discuţiile în acest fel: „Este un lucru minunat faptul că astăzi oricine poate publica o carte şi este un lucru îngrozitor faptul că astăzi oricine poate publica o carte.“

Kindle Store oferă în acest moment 3.400.000 de cărţi, iar Amazon şi-a propus să adauge în fiecare an cîte un nou milion, cele mai multe fiind titluri publicate pe cont propriu. „Sîntem cu toţii scriitori în ziua de azi – avînd în faţa ochilor o armată de bloggeri, jurnalişti amatori şi autori pe cont propriu, eliberînd zilnic milioane de cuvinte în blogosferă, oricine are senzaţia că scrisul a devenit o activitate atît de la îndemînă, încît cuvîntul «scriitor» şi-a pierdut orice semnificaţie“ – scria recent jurnalistul şi scriitorul Jeremy Lewis într-un articol din The Oldie Review of Books, în care spunea că, deşi reprezintă un fenomen, scriitorii pe cont propriu care reuşesc să aibă succes şi să vîndă cu adevărat foarte bine, făcînd astfel saltul şi înspre print, sînt de fapt rare excepţii. Cei mai mulţi nu vînd şi nu cîştigă absolut nimic şi rămîn perfect anonimi. Amazon face mare caz de faptul că oferă celor care scriu pentru Kindle 70% din vînzări (spre deosebire de 25%, cît oferă editorii formatului e-book), dar preţul unei cărţi pe Amazon Kindle este situat între 0,99 şi 1,99 dolari. „75 de procente din nimic înseamnă nimic, iar Amazon Kindle nu vinde suficient din cărţile unui autor nici măcar pentru a-l ajuta să-şi hrănească pisica.“ Pe măsură ce numărul de titluri publicate creşte exponenţial – vorba lui Gabriel Zaid – scade şi indicele de vînzări per titlu. „Avansul pe care un editor mi-l oferă acum pentru a scrie o biografie la cerere este de cinci ori mai puţin decît cel care mi se oferea în 1992“, mai spune Jeremy Lewis.

Anul trecut, într-un interviu acordat revistei 22, Mircea Cărtărescu spunea şi el următoarele (din postura lui de cel mai tradus şi mai bine vîndut scriitor român – nota bene!): „Există în lume, azi, aproximativ un milion de scriitori de ficţiune. Unul din 7000 de oameni scrie cărţi de literatură. Din aceşti un milion, există vreo 50 de nume familiare tuturor. Pentru fiecare dintre marii autori cunoscuţi de toată lumea există, deci, cîte 20.000 de scriitori necunoscuţi publicului larg. Iată care e dimensiunea notorietăţii internaţionale în literatură! Numai vîrfurile vîrfurilor acced la ea, numai o minoritate de 1 la 20.000. Cît de bun trebuie să fii, deci, ca să răzbaţi la vîrf, între primii 50, cînd vii dintr-o cultură mică, o limbă fără circulaţie, o ţară cu o reputaţie proastă şi cînd ai nevoie de traduceri şi de susţinere logistică? O victorie e dacă reuşeşti să convingi pe cineva să-ţi citească o carte.“

O altă întrebare care se ridică este legată de viitorul cărţilor tipărite pe hîrtie. Literatura a supravieţuit în ciuda dispariţiei tuturor suporturilor. S-a scris literatură pe pereţii peşterilor şi pe blocuri de piatră, pe bucăţi de lemn şi de os, pe piei de animale, pe textile, pe papirusuri, pe hîrtie, iar acum se scrie direct pe monitoare – dar nu este oare acesta un indiciu în plus că hîrtia nu mai face parte din viitorul cărţii?

În cartea sa Hîrtia, o elegie, Ian Sansom reface istoria umanităţii din perspectiva istoriei hîrtiei căreia îi construieşte un adevărat muzeu de cuvinte între coperte, încercînd să arate că zvonurile privind moartea hîrtiei sînt cu mult exagerate. Încă nu s-a născut generaţia care să trăiască într-o lume exclusiv de plastic şi de plasmă, spune el, chiar dacă folosim deja carduri, tablete şi tot felul de alte ecrane. Inventată în China sau, după noile descoperiri arheologice, în India cu circa trei secole înainte de Iisus (imaginaţi-vă că Iisus ar fi scris ceva pe o bucată de hîrtie care s-ar fi păstrat pînă în zilele noastre!), hîrtia a fost, secole de-a rîndul, produsă manual din fibră lemnoasă, scoarţă de copaci, apă şi lumină solară, constituind o marfă la fel de preţioasă precum condimentele, pînzeturile sau bijuteriile. Abia în 1840, un ţesător din Saxonia a inventat un utilaj de mărunţit lemnul care a făcut posibilă producţia de masă a hîrtiei în a cărei fabricare industrială se folosesc astăzi nu mai puţin de 30 de compuşi chimici.

Dar, pentru că trăim în plină paranoia bio-eco şi, pentru prima dată în istoria umanităţii, sîntem conştienţi şi ne preocupă soarta planetei, poate vă întrebaţi totuşi cît lemn conţine o carte, ce amprentă ecologică are un roman, să zicem. Ei bine, în producţia unei singure cărţi intră, de-a dreptul, un copac întreg şi, cum la fiecare 30 de secunde se publică o carte, jumătate din copacii tăiaţi industrial în acest moment sînt folosiţi la fabricarea hîrtiei. „Cele mai vaste păduri nu sînt în Canada, în Rusia sau în bazinul amazonian, ci în librării, în biblioteci şi în depozitele din lumea întreagă ale unor site-uri ca Amazon“, spune Ian Sansom. Pentru fabricarea unei singure coli de hîrtie e nevoie de energia unui bec electric ce funcţionează o oră; în plus, se foloseşte şi o mare cantitate de apă. Dacă fără copaci, specia umană nu ar fi apărut şi nu ar fi evoluat niciodată (căci fără hîrtie n-ar fi fost posibile nici una dintre arte sau ştiinţe), nu e mai puţin adevărat că fabricarea hîrtiei a avut şi are consecinţe devastatoare la nivel ecologic.

Din fericire, cărţile electronice şi dispozitivele de lectură au ajuns să semene tot mai mult cu opurile de hîrtie – şi ca dimensiune, şi ca formă sau senzaţie. „Tot ce ne trebuie este un e-book reader care miroase ca hîrtia – vezi I Can’t Believe It’s Not Paper trademark – şi gata, cărţile cele noi pot lua complet locul celor vechi. Volumele pe hîrtie, un simplu mecanism de transmitere a informaţiei, au devenit atît de bine identificate cu informaţia pe care o vehiculează, încît ne vine greu să credem că şi altceva poate fi cu adevărat o carte“, mai spune Ian Sansom.

În urma acestui excurs, rămîn întrebările: cît timp vor mai exista/rezista cărţile tipărite pe hîrtie? Există suficient de mulţi cititori pentru a justifica publicarea atîtor titluri? Şi nu se scriu oricum prea multe cărţi?