Scurt, dar aproape mare

● Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, 2011. 

Una din revelaţiile în proză ale anului trecut a fost, pentru mine, americanul Wells Tower (n. 1973), tradus la Editura Curtea Veche (de prozatoarea Ştefania Mihalache) cu volumul de povestiri Să distrugi şi să arzi tot. Cele nouă povestiri ale acelui volum de debut i-au adus lui Wells Tower cronici elogioase în cele mai importante reviste americane, de la cele tip magazin, precum Esquire, la cele exclusiv literare, precum The New York Times Book Review, revista The Village Voice desemnîndu-l cel mai bun tînăr scriitor american al anului 2009. Cu adevărat remarcabil în povestirile lui Wells Tower nu este atît realismul solid, de notaţie minuţioasă, sau arta dialogului, în care întreaga literatură nord-americană excelează, cît subiectele de viaţă complexe, abordate de un prozator care avea, la momentul publicării, numai 30 şi ceva de ani: căsnicii ratate sau la diferenţe mari de vîrstă, relaţii dificile între copii şi părinţi vitregi, bătrîneţea unui bolnav de Alzheimer etc. Povestirile sînt scrise cu mare simţ al observaţiei şi, deşi aparent multe lucruri nu se întîmplă între protagonişti, situaţiile au tensiune şi sînt încărcate de semnificaţiile unor conflicte ascunse ori ale unor existenţe complicate, frustrante, abia sugerate prin detalii, gesturi şi replici răzleţe. Această artă a profunzimii neostentative, a simplităţii şi subtilităţii cu care prozatorul abordează destinele personajelor sale, o are, în bună măsură, şi Mihai Mateiu (n. 1976). Fireşte, păstrînd proporţiile, căci ceea ce la debutantul clujean este, deocamdată, doar schiţă, la debutantul american (care a avut din start avantajul tradiţiei şi al uceniciei în mediul publicistic literar nord-american) este naraţiune întinsă. Este aici mai degrabă o chestiune de încredere şi ambiţie, decît una de suflu narativ. De obicei, debutanţii, chiar şi cei promiţători, sînt limitaţi, însă în cazul lui Mihai Mateiu ai impresia că s-a limitat singur şi că nu şi-a gîndit cartea suficient pentru a se ridica la nivelul propriului talent. Reproşul meu e oarecum meschin, în sensul că ceea ce putea fi un volum extraordinar a rămas „doar“ o carte de povestiri foarte bună. O să mă explic în cele ce urmează; deocamdată, pentru a încheia paralela cu Wells Tower, mai spun că întîmplarea face ca amîndoi să scrie cîte o povestire despre vînătoare şi fiecare să aibă cîte un text în contra direcţiei realiste a volumului: americanul îşi plasează o proză undeva în Evul Mediu, românul – una în ceruri.

Dat fiind că pe Internet mai mulţi cititori ai cărţii s-au pronunţat în aceşti termeni, ţin să atac încă de la început un clişeu şi anume acela privitor la presupusa calitate „cinematografică“ a povestirilor. Nu există aşa ceva! Doar intriga, conflictul (uneori nici măcar acestea) oferă unei proze suficiente calităţi pentru a putea fi transformată în scenariu, în general însă, povestirea şi scenariul sînt două tipuri de scriituri complet diferite. Ceea ce unor cititori li se pare „cinematografic“ este doar efectul scriiturii simple şi clare cu care scriitorul îşi poziţionează şi îşi mişcă personajele în propriul spaţiu/mediu, felul în care include descrierea în naraţiune făcîndu-te „să vezi“ decorul, mişcarea, replicile pe ecranul minţii. Această calitate vizuală, însoţită de absenţa naratorului, nu este apanajul cinematografiei, ci al bunei scriituri. Povestirea „Animal“, spre exemplu, transformată în scenariu (împreună cu un alt scriitor, Rareş Moldovan), nu are nimic „cinematografic“, iar „Film“ este doar un scenariu povestit, nu un scenariu propriu-zis. Altundeva se află calitatea povestirilor lui Mihai Mateiu, mai exact în felul în care scriitura sa clară şi concisă (eficientă fără a epata sau plictisi) îşi atinge efectele cu discreţie şi subtilitate. Cînd foloseam mai sus termenul „neostentativ“ mă refeream la felul în care, deşi subiectul şi intenţiile sînt oarecum la vedere, nimic nu e explicit. Un cititor neatent sau obişnuit ca scriitorul să-i dea mură-n gură nu va vedea tot ce se-ntîmplă în povestiri (oricît de „cinematografice“ ar fi), va rata conflictul (din background) şi semnificaţia secvenţelor narative decupate de scriitor din viaţa personajelor sale şi le va trata, poate, doar ca pe nişte anecdote sau întîmplări. Or, felul în care un prozator se abţine şi alege ce să nu spună pînă la capăt, unde să nu insiste, prezervînd complexitatea sau, după caz, obscuritatea unei tensiuni, asta ţine de instinct întrucît, de cele mai multe ori, o povestire nu este o ghicitoare sau o ecuaţie narativă ce trebuie rezolvată şi înţeleasă. Un puşti este, pentru prima dată, provocat erotic, un microbist surescitat de înfrîngerea echipei favorite ucide din imprudenţă, un jurnalist căsătorit intervievează un bărbat libertin ale cărui convingeri încep să-l obsedeze, un bărbat costumat în Moş Crăciun este bătut pe stradă, un luptător de full contact în meciuri ilegale îşi expune programul de viaţă redus la rutină, doi prieteni inventează un joc pentru drumul pînă la serviciu, un bărbat e tulburat de o vizită la Zoo, cînd întîlneşte privirea unei gorile... În aceste scurte povestiri este interesant tocmai felul în care, acolo unde alţii ar fi continuat, supralicitînd narativ cu explicaţii şi alte divagaţii introspective, Mihai Mateiu abia marchează sau sugerează personalităţile personajelor ori efectele, consecinţele psihologice ale acestor situaţii şi confruntări.

Trei povestiri sînt însă peste media cărţii. În „Bunica murind“, scrisă cu o concizie aproape rece (la antipodul tonului cald şi melancolic al povestirii din 1934 a lui Anton Holban „Bunica se pregăteşte să moară“), doi nepoţi stau la căpătîiul femeii: unul foarte afectat, celălalt foarte sensibil, această diferenţă subtilă – pe unul moartea îl face să sufere, pe celălalt îl marchează – fiind însăşi esenţa textului. În „Vînătorul“ (o proză tăcută şi violentă demnă de Guillermo Arriaga), tatăl îi salvează viaţa fiului într-o partidă de vînătoare de mistreţi, pentru ca, în noaptea următoare, fiul să-şi ia revanşa, iar în „Ixi“ (de departe cea mai bună povestire din carte) doi fraţi, dintre care unul e căsătorit şi are o fetiţă, se întîlnesc într-un restaurant, împreună cu o altă prietenă comună, şi ea însoţită de un băieţel. Se întîmplă atîtea lucruri între personajele acestor foarte scurte povestiri, fără însă ca Mihai Mateiu să pară că le acordă cine ştie ce atenţie narativă, încît frumuseţea lor chiar stă în privirea cititorului şi în capacitatea lui de a înţelege singur sub-textul şi de a „citi“ detaliile. Motiv pentru care nici nu le analizez aici în amănunt.

Cînd spuneam la început că acest volum, altfel foarte bun, nu valorifică, totuşi, la maximum talentul autorului, mă refeream la aceste cîteva povestiri care funcţionează, fără discuţie, şi în forma dată de Mihai Mateiu, dar al căror potenţial putea fi mai bine valorificat narativ. Cele trei povestiri remarcate mai sus (dar şi altele) au doar cîteva pagini, sînt nişte schiţe, cînd ar fi putut fi abordate astfel încît să „crească“ pînă la dimensiunea unor nuvele, speculînd şi mai bine profilurile personajelor, relaţiile dintre ele şi trecutul lor, extinzînd cît mai mult şi marginile, şi profunzimile a ceea ce, altfel, rămîne doar un decupaj relativ minimalist. Am recunoscut deja că reproşul meu ar putea fi puţin meschin, dar trebuia cumva să-mi exprim frustrarea personală legată de faptul că Mihai Mateiu trece prea uşor şi rezolvă prea repede nişte subiecte/situaţii din care ar fi putut scoate mai mult, şi că volumul este prea scurt, se termină prea repede. Dintr-un interviu postat pe site-ul editurii aflu că Mihai Mateiu a scris/scrie un roman de care nu e pe deplin mulţumit. Mai bine şi-ar schimba puţin perspectiva asupra povestirilor, le-ar da un suflu mai mare şi ar avea mai multe pretenţii de la ele; altfel spus: mai bine ar gîndi big genul scurt. Cu talentul său, n-are nevoie de roman.