Salman Rushdie, Surîsul jaguarului
Eu zic că în iulie 1986, cînd dădea curs invitaţiei de a petrece trei săptămîni în Nicaragua, Rushdie se supunea unui foarte greu exerciţiu de obiectivitate. Cum să fii realist cînd realismul de acolo, în binecunoscutul stil sud-american, o ţinea tot într-un bruderschaft cu magicul? Cum să-ţi sufleci mînecile de ficţionar şi să-ţi umfli, fără nici un antrenament prealabil, bicepsul de reporter? Cum să-ţi exersezi simţul critic cînd te declari, din capul locului, un simpatizant al puterii locale (mişcarea revoluţionară sandinistă)?
Tehnica lui Rushdie e simplă, invariabilă şi imbatabilă: umblatul la nuanţe. Asta îl ajută să empatizeze fără orbirea entuziastului, iar ca discurs, să fie nu doar lucid, ci şi interesant. Cu cît nuanţele sînt mai fine, cu atît apar mai multe paradoxuri ale „situaţiei“ din teren şi cu atît „realităţile“ îşi dezvăluie mai degrabă exotismul decît normalitatea.
Preşedinţia nicaraguană, guvernul şi comitetul însărcinat cu elaborarea noii Constituţii adunau laolaltă atîţia poeţi, încît investigaţia lui Rushdie – politică, în esenţă – capătă adeseori aerul unei şedinţe de cenaclu literar. În plus, politica locală – de stînga! – făcea casă bună nu doar cu poezia, ci şi cu religia, motiv pentru care se dicuta despre stipularea lui Dumnezeu prin Constituţie, iar Lenin apărea deja pictat pe zidul unei biserici. Cîtă luciditate a observaţiilor de reporter, atîta pitoresc obiectiv şi cam tot atîta dramă a normalităţii...
Rushdie povesteşte despre încercarea unei ţări de a se democratiza, bucuros cînd găseşte motive de speranţă, revoltat cînd vine vorba de imixtiunile SUA, dar şi îngrijorat să vadă că „un guvern de scriitori“, precum cel nicaraguan, tindea să se transforme „într-un guvern de cenzori“. Şi pentru că e un bun povestitor, ştie cum să aibă dreptate.
