Regele încoronat al nuvelei
● Paul Heyse, Andrea Delfin, traducere de Elena Davidescu, Editura Litera, 2013.
Considerat de mulţi un scriitor de geniu, comparabil oricînd cu Goethe, înnobilat şi onorat cu titluri, (supra)numit Prinţ al poeziei în Germania, unde devenise, la începutul secolului al XX-lea, figura literară tutelară, şi distins la bătrîneţe – avea 80 de ani – cu Premiul Nobel, cînd faima lui literară se răspîndise deja în toată lumea, Paul Heyse este astăzi, din păcate, puţin cunoscut în România. În ciuda faptului că a fost şi un scriitor prolific, care s-a exersat în mai toate genurile – roman, poezie, nuvele, piese de teatru şi eseu –, din opera lui s-a tradus puţin în limba română şi au trecut decenii de cînd n-a mai fost reeditat. Antologia de faţă încearcă să ofere cititorilor, prin cele patru nuvele selectate, o imagine cît mai exactă, chiar dacă cumva în miniatură, a artei sale. Supranumit însuşi „regele nuvelei“, Paul Heyse a scris aproximativ 180 de povestiri, de-a lungul îndelungatei sale cariere literare, începute în 1855, chiar cu un volum de nuvele care l-a consacrat imediat drept cel mai valoros scriitor al generaţiei sale. De altfel, nuvelistica sa a fost, încă din timpul vieţii, onorată cu o serie de Opere alese, în nu mai puţin de zece volume.
Critica literară a distins mai multe etape creative, iar selecţia celor patru nuvele de faţă – „Andrea Delfin“ (1859), „Călătorie în căutarea fericirii“ (1866), „Jorinde“ (1878) şi „Măgăriţa“ (1883) – reprezintă la vîrf pe fiecare dintre acestea, deşi toate sînt tributare, chiar dacă nu pînă la capăt, imaginarului romantic: povestirea în povestire; recuzita şi retorica patetic-sentimentalistă, în dialog sau în secvenţele epistolare; temele onoarei (de familie) pierdute şi a iubirii nefericite, ce alternează iubirea-pasiune cu iubirea-agapé (în aproape toate textele apare cuplul mamă-fiică). Personajele, întotdeauna virtuoase şi conduse de un nescris cod etic, uneori superstiţioase, altruiste, gata de sacrificiu – propria suferinţă răscumpără sau răzbună suferinţa celorlalţi –, sînt, de cele mai multe ori, victimele inocente ale unei pasiuni (fără erotism) mistuitoare sau ale unei datorii mai presus de simţire. „Oare credinţa nu e nimic şi pasiunea e totul? Oare o fericire poate fi trainică fără un schimb de îndatoriri?“ se întreabă, la un moment dat, un personaj pus în faţa unei alegeri dificile. Cealaltă temă recurentă este cea a diferenţelor de rang, a conflictelor şi a nedreptăţilor sociale puse sub semnul fatalităţii, a destinului crunt şi schimbător, uneori într-un sugerat acord cu păcate mai vechi ale familiei. „Nu vrea soarta!“ – după cum exclamă acelaşi personaj, boala şi moartea fiind agenţii unei voinţe potrivnice, mai presus de înţelegerea, puterile şi idealurile oamenilor aruncaţi, în ciuda nobleţei lor sufleteşti, în situaţii fără ieşire, „vinovaţi“ de vini obscure, constrînşi la eşec şi pedeapsă divină. Căci virtutea este, de regulă, sinonimă cu suferinţa, iar datoria se indentifică deopotrivă cu răzbunarea, dar, mai ales, cu sacrificiul de sine.
În nuvela „Călătorie în căutarea fericirii“, un tînăr nobil aflat în drum spre potenţiala sa logodnică („Călătoresc în căutarea fericirii, iar fericirea unui bărbat este de obicei o femeie“, cum se destăinuie el), trage la un han unde cunoaşte o servitoare care se dovedeşte a avea un suflet mare, pe măsura sărăciei materiale şi a nefericirii sentimentale. Umila şi străina cameristă îi atrage atenţia tînărului, „novice faţă de femei“ şi care „visează la ceva frumos“, stîrnindu-i apoi simpatia şi, în cele din urmă, sentimente mai reale şi mai puternice decît cele induse de convenţionala uniune cu o femeie al cărei comportament trădează vanitatea frumuseţii fizice şi a rangului. „Mi-e cu neputinţă să plec de aici fără să ştiu mai mult decît că eşti nenorocită. Nu crede că la mijloc e doar curiozitate. Se zice că dragostea se naşte într-o clipă, dar că prietenia are nevoie de un lung răstimp de încercare. Dacă judec după iuţeala cu care s-a născut sentimentul meu, trebuie să cred că ceea ce mă reţine aici este dragoste“, îi mărturiseşte tînărul servitoarei a cărei încredere încearcă să i-o cîştige. Povestea acesteia, despre o dragoste interzisă şi sfîrşită tragic înainte chiar de a începe, îi declanşează pasiunea şi hotărîrea de a fi el cel care va rupe blestemul destinului potrivnic (şi chiar pe cel al nepotrivirii de clasă), care o va salva pe ea din ghearele unui trecut nefericit şi vinovat, şi pe el însuşi – din capcana unui viitor incert. Călătoria tînărului „în căutarea fericirii“ cunoaşte, astfel, un alt drum, neprevăzut, mai scurt, dar nu mai uşor, căci trebuie să traverseze ruinele trecutului.
Tot despre povara unui trecut marcat de evenimente dramatice este vorba şi în „Jorinde“, unde o tînără şi foarte frumoasă femeie străină apare într-un oraş a cărui viaţă liniştită va fi tulburată peste măsură. Apariţia învăluită în mister şi prezenţa strălucitoare a acestei femei aparent inabordabile – despre care bărbaţii spuneau că era „mult mai frumoasă decît şi-o închipuiseră şi că nicăieri niciodată nu văzuseră ceva asemănător, afară doar de tablouri“ – devin subiectul de conversaţie predilect al comunităţii, obiectul de adoraţie al tuturor bărbaţilor, respectiv de invidie al tuturor femeilor şi, în cele din urmă, motivul pentru care viaţa oraşului este zguduită: „Dospea agitaţie pătimaşă, ură, iubire, teamă şi invidie, într-un amestec întunecat, săptămînă după săptămînă, ca şi cînd s-ar fi întors timpurile fabuloase, cînd ici şi colo un balaur, un şarpe veninos sau alt monstru crîncen pusese la bir vreun oraş sau vreo insulă.“ Dispuşi să facă gesturi necugetate pentru a-i intra în graţii, bărbaţii se depun singuri la picioarele acestei femei a cărei secretă datorie este răzbunarea unei nedreptăţi familiale din trecut. Doar că raţiunea inimii se dovedeşte a fi mai puternică decît voinţa şi datoria, iar blestemul sîngelui vărsat lucrează pe căi nebănuite. Venită pentru răzbunare, femeia este trădată de propria inimă şi, astfel, atrage asupră-i un stigmat şi mai mare.
„Măgăriţa“ este, la rîndu-i, o nuvelă construită tot în jurul unei nedreptăţi. O „familie“ – alcătuită dintr-o bătrînă, fiica ei „cu mintea neîntreagă“, copila din flori a acesteia şi o măgăriţă bolnavă – îşi duce traiul mizer într-o pădure la marginea satului. Abandonate de comunitatea căreia îi aparţine membrul marcant ce-a dezonorat-o pe fata slabă de minte, „cele patru biete femei“ reprezintă, de fapt, amintirea şi dovada păcatelor oamenilor. Avînd, datorită vieţii umile trăite, o speranţă de mîntuire pe lumea cealaltă, bătrîna se întreabă, totuşi, dacă vor mai fi împreună cu animalul, singura fiinţă curată şi credincioasă. Doar că, înfrîntă de natura rea a oamenilor, bătrîna nu mai are puterea de a îndura şi hotărăşte să încheie socotelile cu lumea aceasta, grăbindu-se să capete „bucuria cea veşnică“ şi, implicit, să afle răspunsul la singura ei întrebare existenţială, adresată singurului om care le arată compasiune: „Credeţi că şi măgarii se duc în cer?“
Am lăsat la urmă prima – cronologic – dintre nuvele, „Andrea Delfin“, aceasta fiind cea mai întinsă nuvelă şi, literar vorbind, cea mai bine realizată. Plasată în republica veneţiană a jumătăţii secolului al XVIII-lea, adică în plină epocă a decăderii, „Andrea Delfin“ este o nuvelă de mediu şi atmosferă care dezvoltă o intrigă politică. Protagonistul, cel care dă şi numele nuvelei, este un fost nobil dat mort şi care, sub o identitate falsă de notar, revine după mulţi ani într-o Veneţie tiranică, pentru a răsturna, de unul singur, orînduirea coruptă şi criminală. Planul acestuia, repede pus în practică – de a-i asasina, rînd pe rînd, pe inchizitorii de stat dedaţi abuzurilor –, agită pînă peste cap, dar şi fără folos, statul poliţienesc: „Şi ce cîştig adusese înmulţirea poliţiei secrete, tocmirea unei mulţimi de spioni printre servitorii nobililor şi ai ambasadorilor străini, în hanuri, în arsenal, chiar în cazărmi şi mînăstiri? Jumătate din Veneţia era plătită să supravegheze cealaltă jumătate. O sumă considerabilă trebuia să plătească cea mai mică ştire care i-ar fi pus pe urma conjuraţiei. Acum fusese întreită.“ Bănuita conjuraţie e alcătuită dintr-un singur om, „un Wilhelm Tell italian“, un justiţiar motivat de ură, fără scrupule, care foloseşte împotriva tribunalului inchizitorial propriile arme ale spionajului şi conspiraţiei, stîrnind, la rîndu-i, teroare. Scris cu eleganţă şi cu fidelitate faţă de aerul şi peisajul politic al epocii, cu o atmosferă viu colorată şi narat alert, cu bune momente de suspans, acest thriller politic de secol XVIII vorbeşte, în fond, tot despre amăgirea revoltei împotriva destinului istoric, răzbunarea dovedindu-se, şi aici, o tactică cu două tăişuri. Eşecul vine ca un fel de pedeapsă de sine pentru cel care, orbit de ură, luptă împotriva crimei, ucigînd.
Situat în rîndul nuveliştilor exemplari ai secolului al XIX-lea, alături de Alfred de Musset, Prosper Merimée, Guy de Maupassant, Villiers de l’Isle-Adam, Adelbert von Chamisso, sau E.T.A. Hoffmann, Paul Heyse merită acum redescoperit. Antologia de faţă e un bun început.
(fragment din prefaţa volumului)