Ioana Pârvulescu, Inocenţii, Editura Humanitas, 2016 

Trecutul şi-a găsit în Ioana Pârvulescu o admirabilă romancieră. După Viața în-cepe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012), diptic narativ care este, după cum l-am numit, un fel de suită retro a Bucureştiului, desfăşurată în oglinda timpului, Ioana Pârvulescu face în acest nou roman o declaraţie de dragoste Braşovului, mai exact oraşului de altădată. Inocenţii este însă cel mai personal roman al Ioanei Pârvulescu. Deşi se prezintă ca un roman de tip foileton – 18 capitole subintitulate cu replici din text, capitole de sine stătătoare, dar care comunică unele cu altele şi se continuă, fără a urma o cronologie strictă –, tonul este de memorialistică. Amintiri dintr-o copilărie urbană, destine şi istorii de familie din război sau de viaţă privată, istoria unui oraş aflat sub vremuri – toate aceste forme de naraţiune personalizată arată şi cele trei mari teme/suprapersonaje ale cărţii: casa, familia şi istoria. De altfel, romanul acesta de familii se deschide chiar cu imaginea casei de pe strada Sfîntu Ioan, devenită Maiakovski, devenită iarăşi Sfîntu Ioan, casă care adăposteşte cele trei generaţii ale familiei naratoarei. Precum arborele genealogic care-şi întinde ramurile şi rădăcinile în toate părţile, o astfel de casă adună în camerele sale, deopotrivă în diacronie şi-n sincronie, mai multe familii crescute unele din altele prin sînge sau prin alianţe.

Energia narativă vine de la grupul copiilor, pentru care casa, cu pivniţa, podul, pereţii şi mobilele ei cu sertare, reprezintă un univers nedomesticit, numai bun de cercetat. Înainte de a ieşi în lume, copiii explorează casa. Iar casa este veche, are locatari invizibili şi multe poveşti ascunse (pentru copii, totuna cu secretele), spuse la persoana întîi (o premieră în proza Ioanei Pârvulescu) de cea mai mică dintre copii, Ana, ajunsă între timp scriitoare. Ana povesteşte şi se destăinuie la per tu, nu există pluralul adresării către nişte cititori necunoscuţi – ceea ce denotă o relaţie apropiată cu destinatarul acestor amintiri, formulă aproape epistolară. Vorbind de trecut, familie şi viaţă, de obiecte şi amintiri, de senzaţii, gînduri şi mărturii, vocea Anei este vocea nostalgiei însăşi, iar cartea este, sub forma unei suite de pierderi şi dispariţii, deopotrivă fizice şi imateriale, o elegie a timpului. Nu doar o căutare a inocenţei copilăriei (şi implicit a paradisului acestei vîrste fără plictiseală, fără conştiinţă), ci şi a istoriilor transformării acesteia, căci vocea Anei adulte spune poveştile prin ochii mezinei care odată spera să înveţe esperanto. (De altfel, căutarea unei limbi comune în mijlocul unei familii cu rădăcini în mai multe neamuri şi pe fondul unei istorii care-şi schimbă realitatea şi, implicit, limbajul este însăşi metafora literaturii.) Descoperirea casei, apoi a lumii (a străzilor şi magazinelor oraşului, precum şi a împrejurimilor Tîmpei) şi, treptat, a poveştilor de viaţă (implicit, secretele) membrilor familiei extinse (dintre care unii cunosc frontul Marelui Război, muncesc în lagărele siberiene, întîlnesc partizani în munţi), toate acestea se fac în tonul candorii şi curiozităţii fetei. Deşi o vreme nu înţelege metaforele, concluzia Anei că „nimic nu-i deloc aşa“ devine însăşi leitmotivul istorisirii care caută să priceapă „şaradele trecutului“ şi, totodată, al istoriei care evoluează nestingherită (Cehoslovacia e invadată, Apollo 11 aselenizează).

Fiecare din cele 18 capitole (poate acest număr legat de atingerea maturităţii nu e întîmplător) se desfăşoară în jurul cîte unui personaj sau loc, fie că este vorba de o poveste a Anei sau de o poveste aflată de Ana care joacă, de-a lungul cărţii, mai multe roluri narative: protagonistă, martoră, „colportoare“, cititoarea unui jurnal secret. De la fetiţa băgăcioasă de altădată care credea în superstiţii la scriitoarea de ficţiune de acum care crede în secrete, Ana străbate toate vîrstele îndepărtării de inocenţa copilăriei şi apropierii de teribila revelaţie a morţii („nu ştiam încă ce-nseamnă să-ţi pese de un mormînt, pentru că o bucată de pămînt ţi-a înghiţit un om“). Plină de ghicitori, proverbe, jocuri de imaginaţie şi gîndire, cartea nu este doar a formării (avem parte de înţelepciunea Anei, dar nu aflăm nimic despre viaţa ei adultă), ci şi o carte a revendicării. Căci e plină de ameninţările deopotrivă ale morţii şi istoriei care – cînd una, cînd alta, cînd împreună – confiscă, dărîmă, înstrăinează, dezvrăjesc, mutilează, fac să dispară case, animale, oameni. „Societatea de Îndreptat Lumea“ fondată de membrii familiei este o reacţie inocentă la strîmbătatea, fragilitatea şi cruzimea vieţii („viaţa însăşi este cel mai inexplicabil lucru al vieţii“, spune Ana la un moment dat).

Scris cu o eleganţă, cum spuneam, aproape epistolară, plin de nostalgie, poezie şi umor (blecheriană pe alocuri), cu nenumărate referinţe literare şi cinematografice (fiind vorba de copii, în special din cultura populară: seriale SF, de capă şi spadă, westernuri), mustind de detalii şi populată cu nenumărate personaje memorabile (bunicii sînt extraordinari, dar şi tatăl, unchii, mătuşile…), romanul Ioanei Pârvulescu este foarte viu. Căci „trecutul trebuie să rămînă, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilităţi ca viitorul“, cum spune scriitoarea Ana spre final. E crezul acestei cărţi care citeşte şi reciteşte mereu altfel „un trecut scris cu cerneală simpatică“.

***

Ioana PÂRVULESCU
Inocenţii (fragment) 

Era în timpul războiului, oamenii umblau de colo-colo agitaţi cu toţii, şi mereu aşteptai parcă o catastrofă. Sanda se certa frecvent cu bărbatu-său, de altfel imediat după război s au despărţit.

Tînărul a sosit fără bagaje, spre seară, şi a cerut o cameră la ultimul etaj, al doilea, al hotelului. Aşa a vrut el, a spus rîzînd că-i place să fie cît mai sus. Părea binedispus, deşi foarte încordat, de parcă aştepta un eveniment care să-i schimbe viaţa, dar mulţi băieţi sînt încordaţi şi binedispuşi. A scos banii şi a plătit pe loc, a zis că pleacă devreme. Cum clienţii cer deseori camere la ultimul etaj, mai ales tinerii, şi cum destui plătesc pe loc, nu era nimic ieşit din comun. „Sînteţi student?“, l-a întrebat recepţionerul, bărbatul Sandei, care l-a trecut în registru. „Nu, am fost, am făcut un an de medicină, acum mă ocup cu pianul şi cu scrisul şi de fapt nu mă mai ocup cu nimic“, şi a rîs din nou. Recepţionerul a pus renunţările pe seama războiului. „Cum vă numiţi?“, „Emil…“ nu ştiu cum. „Data naşterii?“, l-a întrebat conform tipicului. „8 august 1921.“ „8 august! Ca nevastă-mea! Nu mai e mult pînă la ziua dumneavoastră“, a remarcat recepţionerul, amabil.

Sanda, care-şi pierdea timpul pe acolo, a calculat repede că tînărul avea doar 22 de ani, cu cinci mai puţin decît ea. Îi plăcuse de la prima vedere băiatul, avea o figură cu trăsături foarte bine conturate, deşi nu era frumos, privire pătrunzătoare, mîini cu degete lungi şi vorbire de om cultivat, părea inteligent şi, fiindcă era foarte supărată pe bărbatu-său, numai ca să-l facă gelos, ar fi fost gata să petreacă o noapte cu tînărul ăsta, şi chiar a început să se dea pe lîngă el. Dar Emil s a făcut că nu-i înţelege avansurile. A apucat doar să spună, înainte de a urca la el în cameră, un lucru ciudat, şi e limpede că Sanda n-ar fi putut inventa una ca asta.

S-a uitat ţintă la ea şi a întrebat-o cu un ton foarte pătimaş: „Vă pricepeţi la vise, doamnă? Am visat azi-noapte o stradă mică şi destul de dreaptă, cu casele, de-o parte şi de alta, întoarse cu spatele. Ca şi cum s-ar fi supărat şi s ar fi întors toate cu fundul la stradă. Ce poate să însemne asta?“ Recepţionerul a remarcat mai degrabă plictisit – mereu era făcut părtaş la bizareriile vreunui client – că asta e de la prea multe cărţi, dar Sanda a simţit rece pe şira spinării, i s-a părut că-i un semn foarte rău. Şi a doua zi a aflat că tînărul s-a aruncat de la fereastră. De-asta venise şi de-asta îşi luase cameră la ultimul etaj. Iar Sanda era sigură că dacă ar fi urcat atunci cu Emil, lucrul ăsta nu s-ar fi întîmplat…