Punctul Omega
● Don DeLillo, Punctul Omega, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2012
O minunăţie de roman. Mic ca pagini, magic ca poezie, construcţie şi deschidere. Punctul Omega atinge fără ezitare Punctul G al lecturii.
Mai întîi, tragi spuza poveştii înspre acel „punct omega“ de care vorbea Teilhard de Chardin (teologul evoluţionist preocupat de conştiinţa ultimă, desăvîrşită, atotcuprinzătoare). Poţi s-o faci, vraja cărţii nu se rupe.
Personajul principal este, în acest caz, Elster: are 73 de ani, părul argintiu împletit în coadă şi aerul unei pietre de hotar. Îi place să se retragă într-o casă din deşertul californian, dar înainte a lucrat pentru Pentagon, ca savant interdisciplinar însărcinat cu „conceptualizarea“ războiului. Pe atunci legitima violenţa, manevrînd tot felul de „principii“ ca un agent publicitar. Acum omul de ştiinţă pare să-l caute pe omul de conştiinţă. Vine periodic să se izoleze în deşert, tot mai convins că viaţa adevărată e ceea ce trăieşte un pustnic în tăcere, atunci cînd priveşte în gol sau îşi roade pieliţa de la degetul mare.
Treptat însă vezi ce nebunie de sugestii, rime, consonanţe şi asonanţe poate ţese Don DeLillo în jurul acestei solitudini. Elster are în preajmă alte două personaje – fiica lui şi un tînăr regizor de film documentar –, apariţii la fel de bizare, locuite parcă de o absenţă. Iar planul acestui trio din deşert e pus în paralel cu un altul, unde e vorba de filmul Psycho rulat cu superîncetinitorul, într-o galerie de artă.
Cum se leagă lucrurile? Cum şi de ce dispare într-o bună zi, fără urmă, fiica lui Elster? De ce ai senzaţia că te luminezi atunci cînd citeşti despre „o încăpere aflată în moarte cerebrală“ sau despre „mici pete sumbre de panică meditativă“? În Punctul Omega, gîndirea poetică intră în raţionamentul detectivistic precum aţa în ac. Şi ce cusătură, ce croială!
