Plagiatori români celebri

● Alexandru Dobrescu – Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. Vol. 1, Editura Emolis, 2007. 

„Furaţi, autori, furaţi! Furaţi de sînteţi săraci şi aveţi gust bun; dar mărturisiţi păcatul vostru înaintea publicului, ca să scăpaţi de mustrarea cugetului şi de înfricoşata critică a înaltului tribunal al literaţilor!“ Aşa suna un îndemn „Cătră autori“ scris de Ioan Penescu în deschiderea unei traduceri intitulate Hoţie din ideile unuia din Visurile lui Lebruin, apărută la Brăila în 1840, an după care începe să se discute şi la noi despre plagiat (din lat. plagium, vinderea unor sclavi străini). Odată cu răspîndirea tiparului şi cu circulaţia cărţilor (prima tipografie particulară românească i-a aparţinut lui Const. Caracaş în 1817, iar prima societate literară e înfiinţată în 1827 de Dinicu Golescu şi Heliade Rădulescu), scrisul devenise o importantă sursă de notorietate, iar Legea proprietăţii literare şi artistice avea să fie promulgată de Al. I. Cuza abia în 1862. Înainte însă de a fi obligatorie, semnarea textelor era un motiv de mîndrie, ceea ce înseamnă că paşoptiştii mai făceau, cu bună ştiinţă, confuzie între original şi traducere. În cartea sa despre Apariţia scriitorului în cultura română (1976), Leon Volovici aminteşte de un oarecare George Fălcoianu care, prin 1843, se dăduse drept autorul Fedrei.

Am scris şi la vremea respectivă despre selecta incursiune în cele mai celebre cazuri de plagiat literar autohton care este Plagiatul la români, antologie de articole, pledoarii, eseuri sau cronici literare alcătuită de Pavel Balmuş (Editura Arc, 2004) şi care se ocupă de C. Negruzzi, Alecu Donici, G. Coşbuc, I.L. Caragiale, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Al. Piru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe, scriitorii acuzaţi, cu dovezi mai mult sau mai puţin concludente, de a fi plagiat. Cazurile urmează un anume tipic, deşi nu toate se desfăşoară la fel: unele demascări sînt formulate rece, altele cu patimă, unele nu mai lasă loc nici unui dubiu, altele sînt şubrede, scriitorul ignoră acuzaţiile sau, uneori – în cazul lui Nae Ionescu, de pildă – acestea sînt formulate postum. Există cazuri în care scriitorul acuzat intervine şi dă explicaţii – G. Coşbuc, spre exemplu, se disculpă motivînd că volumul său Balade şi idile a fost editat de un prieten, în lipsa lui din ţară, de aceea a cuprins şi cîteva traduceri nemenţionate astfel. Unele acuzaţii de plagiat sînt nefondate (cazul Lucian Blaga) sau de-a dreptul mincinoase (la I.L. Caragiale), altele sînt limpezi ca lumina zilei (Al. Piru, Eugen Barbu, Ion Gheorghe). Din lectura acestor texte despre plagiat selectate de Pavel Balmuş se poate reconstitui mentalitatea plagiatorilor, şi nu atît din propriile lor intervenţii, cît din cele ale celor care au sărit să-i apere. Esenţial, plagiatorul nu are vreun respect pentru proprietatea intelectuală pe care, de fapt, nici nu o înţelege. Majoritatea plagiatorilor sînt inocenţi (spre deosebire de cei de azi, care doar fac pe inocenţii), ei nu-şi înţeleg infracţiunea, care nu e neapărat juridică, dar întotdeauna morală, mai întîi faţă de autorul textului plagiat, apoi faţă de cititor. Luîndu-şi drept motto dictoanele „nimic nou sub soare“ şi „cărţile se fac din cărţi“, plagiatorul nu imită şi nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază făcînd confuzie între filiaţie, adică ideea, şi plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia).

Dat fiind că meşteşugul literar nu se poate învăţa decît în proximitatea maeştrilor, nu este oare plagiatul o fatalitate a începuturilor culturilor mici, un efect al formelor fără fond? Aceasta este una dintre întrebările pe care mi le-am pus citind la vremea respectivă, cînd am şi scris prima oară despre cartea lui Alexandru Dobrescu la Corsarii minţii, excelentul prim volum din patru proiectate, din care, din păcate, eu n-am ştiinţă să mai fi apărut vreunul între timp. Cercetător meticulos şi foarte harnic, Alexandru Dobrescu ţine să precizeze că nu intenţionează o „vînătoare de vrăjitoare“, deşi avertizează că multe reputaţii vor avea de suferit, iar această elegantă atitudine este susţinută de tonul său echilibrat, cel mult ironic, şi, mai ales, de felul în care se abţine de la a face judecăţi morale. Acest prim volum, organizat cronologic şi tematic, se ocupă de plagiatorii neliterari – cronicarii, savanţii, predicatorii, traducătorii şi juriştii – de pînă la 1870. Înainte de a-i „denunţa“, Alexandru Dobrescu formulează două probleme fundamentale pentru înţelegerea contextului, deopotrivă literar şi juridic, de care trebuie ţinut cont într-o discuţie despre plagiatul din acea epocă: în primul rînd, limba română nu avea suficiente posibilităţi de exprimare, cronicarii, cel puţin, fiind nevoiţi să împrumute tiparele omologilor latini, greci, slavi sau poloni, imitaţia fiind, de fapt, un compromis necesar dezvoltării limbii; şi, în al doilea rînd, dar poate cel mai important, conştiinţa proprietăţii intelectuale nu era atît de acută, iar în unele cazuri nici nu exista, procedeul împrumutului nemarcat fiind relativ comun pînă în secolul al XVIII-lea. Aşa se explică nenumăratele „plagiate“ în serie la cronicarii noştri care, inspirîndu-se din sintezele altora, mimau perfect erudiţia, din cronicile lor (acte de naştere a limbii române literare) rămînînd, la urma urmei, foarte puţine lucruri originale conform standardelor literar-juridice de azi: Miron Costin copiind din Nicolae Costin care copiase, printre alţii, şi din Grigore Ureche, care copiase, printre alţii, şi din Azarie, care copiase din Konstantinos Manasses – aceasta fiind cea mai lungă serie detectată de mine în primul capitol unde ni se arată cum, într-adevăr, cărţile chiar se fac din cărţi. Capitolul „Savanţii“ este şi cel mai spectaculos: Cantemir, Bălcescu, Alecu Russo, Bolintineanu, Dimitrie Brândză (primul botanist român, plagiind după un francez articolul „Doctrina carnivolităţii plantelor“), dar, mai ales, Nicolae Milescu („traducerea“ Jurnalui de călătorie în China după atlasul lui Martino Martini a fost mistificată de istorici precum C-tin C. Giurescu sau Dan Horia Mazilu) şi chiar Titu Maiorescu, cel care a „împrumutat“ din esteticianul Fr. Th Vischer şi chiar din John Stuart Mill, şi a cărui acuzaţie de plagiat, semnată de Aron Densuşianu în 1867, este prima de acest fel consemnată în cultura noastră.

În ultimele capitole, Alexandru Dobrescu se ocupă de plagiatele „fără capăt“ din manualele şcolare şi din cursurile universitare, precum şi de cei ce semnau cu numele proprii traduceri localizate (printre aceştia, chiar Ţichindeal „gură de aur“ care-şi însuşise nişte fabule traduse din sîrbă). Însă cel mai interesant plagiat, adevărată bomboană de pe colivă, este lăsat la urmă şi acesta aparţine unui jurist pe nume Const. N. Hamangiu care a plagiat, în 1893, după un jurist francez, prima teză de licenţă dedicată taman Proprietăţii literare şi artistice. Mai mult, lucrarea va fi lăudată de Ioan T. Ghica, nimeni altul decît cel care şi descoperise plagiatul. Comentează Alexandru Dobrescu: „Plagiatul lui Hamangiu rămîne inegalabil. Căci îmi pare greu de egalat performanţa de a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia, de a porni cruciada împotriva corsarilor minţii printr-o piraterie! Un asemenea început nu numai că legitimează toate formele de jefuire a creatorilor, indiferent de amploarea lor, dar aruncă în derizoriu tentativele de aşezare a proprietăţii intelectuale la locul meritat.“

Pe final, ţin să reamintesc două relativ recente acuzaţii de plagiat care au făcut vîlvă la vremea lor şi despre a căror soluţionare eu n-am mai aflat. Prima este franţuzoaica Alexandra Laignel-Lavastine acuzată de eseista Marta Petreu că a plagiat-o în lucrarea Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme (2002), a doua este plagiatul comis de Florina Rogalski după Maria Cvasnîi-Cătănescu în manualul de clasa a XII-a apărut la Editura Corint (2002) sub îngrijirea acad. Eugen Simion, plagiat care a avut drept urmare retipărirea identică a manualului cu pricina. Altfel zis, plagiat să fie, dar să-l ştim şi noi!   

P.S. Acest text îi este dedicat, fireşte, lui Victor Ponta.