Patria este MILF

 ● Maria Manolescu, Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (supraroman), Editura Cartea Românească, 2010.

Ca şi în cartea Anei Maria Sandu, Omoară-mă!, construită epistolar în jurul crimei comise de o tînără chiriaşă asupra gazdei sale mai în vîrstă, acest al doilea roman al Mariei Manolescu este confesiunea unei florărese de 50 de ani care ţine acasă în frigider cadavrul fiului. Timp de trei zile, Maria Hristescu poartă cu sine laptopul lui Cristi şi scrie – cu retorica ezitării, cu stîngăciile stilistice şi blocajele de rigoare – un roman-replică la romanul nepublicat al băiatului de 27 de ani.

Scrisul este, pentru femeia care la florărie scrie panglicile coroanelor mortuare, un exerciţiu de gîndire şi un efort de înţelegere la care noi, cititorii, sîntem martori şi, în acelaşi timp, detectivi. Femeia se îndoieşte că scrierea unui roman o va ajuta să-şi înţeleagă situaţia, dar scrisul este singura alternativă confesivă la singurătatea ei de femeie văduvă, obeză şi obsesiv compulsivă, rămasă fără singurul copil, fără prieteni, florăreasă ursuză şi incompetentă.

Nemulţumirea ei faţă de Cristi, tînăr boem care a renunţat la facultate pentru a se dedica scrisului şi pe care l-a crescut şi întreţinut cu eforturi, este concurată însă şi de un sentiment de vinovăţie, la început vag, apoi tot mai strident. Prin acumulare, detaliile scăpate în supraromanul mamei dau însă destul de repede minimul contur conflictului dintre ea şi fiu: publicate pe Internet, cîteva fragmente din romanul lui Cristi au stîrnit un scandal mediatic (în casa iubitei băiatului, femeia observă desenul unui căluţ cu o zvastică), iar mama, invitată la televiziune, copleşită de oprobriul mediatic, din ruşine, dar şi dintr-o concepţie moral-tradiţionalistă asupra artei, s-a dezis de propriul fiu. Ceea ce părea doar o relaţie dezechilibrată din cauza absenţei autorităţii paterne, sau un banal conflict între generaţii, se dezvăluie a fi şi o confruntare de ordin artistic în care mama reprezintă, de fapt, vocea societăţii. Decizia ei de a testa întregul proces al scrisului este o încercare de a se pune în locul fiului-scriitor pe care l-a judecat şi l-a renegat fără să-l înţeleagă, lăsîndu-i acestuia doar opţiunea extremă a sinuciderii. Căci frigiderul nu „conservă“ o crimă, ci un suicid. Mama este însă vinovată prin lipsa de loialitate şi empatie, infanticidul este moral. Cutter-ul ei de florăreasă folosit ca armă a sinuciderii este simbolic, titlul preluat de la romanul lui Cristi vorbind, în fond, despre fragilitatea, şi singurătatea oamenilor ca „recipiente temporare“ ale aceluiaşi sînge.

Problemele cu care se confruntă mama scriind (supra)romanul remuşcării sînt, de fapt, întrebările fundamentale ale artei. Spune arta adevărul? Ar trebui să o facă? Cui aparţine arta cu adevărat: celui care o scrie sau celui care intră în contact cu ea? Care e scopul şi, mai ales, care sînt responsabilităţile artei? Poate dăuna arta? În mod cu totul evident, romanul Mariei Manolescu este o reacţie la scandalurile mediatice stîrnite de diversele acte artistice provocatoare din ultimii ani: poemul „muie românia“ al lui Marius Ianuş, sodomizările voievodale ale lui Dumitru Gorzo sau poneiul roz PR-izat de Cristi Neagoe (care şi-a publicat pe blog cîteva proze scatologice), acte artistice necanonice, aşa-zis blasfemiatoare, la care presa a răspuns cu o ignoranţă şi o ipocrizie isterice, susţinînd falsa idee a defăimării patriei, a atacului artei la simbolurile naţionale, a compromiterii imaginii ţării pe un aşa-zis fond pornografic. La un moment dat, mama inserează în romanul ei textele scrise de Cristi, psiho-poeme anarhiste, morbid-mistic-vizionare, scrise într-un limbaj explicit în care, printre altele, imaginea mamei este suprapusă imaginii patriei care-şi „avortează“ poporul, texte din care mama nu înţelege, de fapt, nimic, ia totul drept biografie şi numeşte textele „minciuni“, „mizerii“, „orori“, „otrăvuri“ sau „acuze“. Consecinţele artei pot fi, într-adevăr, dramatice, aşa cum intuieşte femeia, are însă ea dreptate să creadă că era ceva în neregulă cu fiul ei?


Recunoscînd în mod public că ar fi preferat să-l avorteze, mama declanşează nevroza obsesională a fiului rămas de mic orfan de tată. Psiho-textele sale macabre cu şobolani sînt expresia complexului patern al morţii căruia i s-a adăugat complexul matern al rejectării (preferinţa pentru filmele porno din genul MILF fiind o fantezie perversă derivată din complexul œdipian). În cheie freudiană, sinuciderea lui este, în acelaşi timp, autopedepsirea pentru propria „supraratare“, împlinirea retroactivă a dorinţei mamei care l-a născut „datorită“ ilicităţii avortului, dar şi întoarcerea împotriva sa a unei dorinţe de moarte îndreptate iniţial spre Costel, prietenul de tinereţe al tatălui său şi criticul literar care l-a trădat respingîndu-i textele. Acesta fiind, de fapt, un înlocuitor al figurii paterne, poate chiar tatăl adevărat, conform unor sugestii destul de obscure din textele lui Cristi privitoare la impotenţa tatălui mort. O altă interpretare a sinuciderii fiului Cristi Hristescu (trimiterile creştine sînt evidenţiate pe larg chiar de mama Maria - în lipsa voinţei Tatălui, Fiul moare prin sinucidere) este legată şi de ideea unor vini a părinţilor: aceea de a da viaţă şi de a nu fi fericiţi, dublă vină moştenită însă de fiu, care se sinucide imediat ce află că el însuşi va fi tată. Prin sinucidere, va premedita figura tatălui absent în ideea, preluată dintr-o frază a lui Oscar Wilde şi devenită laitmotivul literaturii lui Cristi, că moartea tatălui ar fi, de fapt, un cadou făcut fiului lăsat singur cu mama.

Construit minuţios şi inteligent (text în text, metanaraţiune, mici însemne grafice, liste), cu o bună amplasare a simbolurilor şi a detaliilor-cheie, scris bine, cu schimbări de registru de efect, cu umor negru şi un filon absurd chiar în limbajul obscen (mama turetică este o bună găselniţă), romanul Mariei Manolescu se situează, prin substratul său psihanalitic, în proximitatea Petrecerii cu mama a Veronicăi A. Cara. Dacă însă acolo naraţiunea era puţin cam prea extinsă, în acest roman volumul de motive psihanalitice se sprijină pe un schelet narativ destul de firav sau, structuralist vorbind, există un dezechilibru între masa semnificantului şi densitatea semnificatului. Ambiţios ca miză, convenţia narativă grăbeşte povestea, iar motivele se precipită din cauza unei „încărcături“ psihanalitice prea grele şi care bate, poate, în prea multe direcţii, făcînd din personajele poveştii nişte actori într-o schemă psihologică, al căror tragism este concurat de accentele de satiră socială şi de parabolă mistică. Supraromanul Mariei Manolescu rămîne însă o surpriză şi, pînă acum, cartea provocatoare a anului.