Nemo Reloaded

● Lucian Boia, Jules Verne. Paradoxurile unui mit, traducere din franceză de autor, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2014. 

„Jules Verne a dus-o foarte bine pînă nu de mult. Nu ştiu ce se va întîmpla acum. S-ar putea ca marea lui carieră să se apropie de sfîrşit şi să devină un clasic pe care nu-l mai citeşte nimeni. Şansa lui a fost că a reuşit să captiveze cititori din generaţii succesive, dar modificarea de sensibilitate literară, mai ales în rîndul adolescenţilor, s-ar putea să-l găsească pe Verne prea realist. Literatura care cucereşte acum adolescenţii este una cu subiect magic, or, el refuza tocmai soluţiile prea fanteziste, încercînd să menţină cît mai mult iluzia realităţii. Aventurile lui se petrec, în fond, în lumea reală, de aceea el nu l-a înţeles pe Wells şi chiar l-a ironizat. Cred că Jules Verne ar fi dezorientat în faţa lui Harry Potter“, spunea Lucian Boia într-un interviu din 2005, acordat chiar Dilemei vechi. Între timp, colecţia romanelor lui Jules Verne a fost reeditată de Adevărul şi o nouă generaţie de copii l-a redescoperit pe scriitorul francez. Lucian Boia a fost el însuşi foarte pasionat de Jules Verne, iar cînd a început să se ocupe de imaginarul istoric şi inclusiv de imaginarul lumilor din Cosmos, a devenit interesat şi de ficţionarul francez. Cartea sa, apărută în Franţa, în 2005, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la moartea scriitorului, a avut o receptare foarte bună, în primul rînd prin faptul că vine cu o imagine mult mai fidelă a scriitorului, infirmînd multe dintre lucrurile construite fals de-a lungul timpului.

Confruntat încă din epocă cu prejudecăţile minoratului romanului popular pentru adolescenţi, posteritatea lui Verne s-a arătat surprinzătoare, nu însă şi inexplicabilă: „Romanele lui sînt basme ale epocii moderne, care fac modernităţii concesiile necesare pentru a-şi asigura credibilitatea.“ În primul rînd, prin constanţa interesului faţă de cărţile sale în mai toată lumea şi, mai ales, prin tentaţia hermeneutică a eseiştilor şi teoreticienilor, care s-au întrecut în a interpreta opera verniană în fel şi chip, ca reacţie la „estomparea canonului“ şi la provocările noii receptări. Scriitorul francez devine astfel un caz deosebit de interesant pentru istoricul specialist în deconstrucţia imaginarului istoric. Prejudecăţilor despre Verne ca pionier al tehnologiei moderne şi al literaturii SF, idei care au circulat dintotdeauna, li s-au adăugat în ultimele decenii noi interpretări discutabile, fie despre mesajul mitologic sau religios al operei, fie despre ideologia de stînga şi atitudinea sa faţă de negri, evrei, femei sau homosexuali: „După ce a suferit prea multe simplificări, Jules Verne riscă acum să fie sofisticat peste măsură.“ Intenţia istoricului este, cum spuneam, înlăturarea ideilor primite de-a gata şi a reconsiderării punctelor de plecare.

Jules Verne a călătorit tîrziu şi destul de puţin. Pasionat de geografie, scriitorul va călători mai mult pe hartă. Era un tip comod (de altfel, în plină glorie, s-a retras în provincie) şi, prin urmare, un călător mediu, a navigat, cu cele trei iahturi ale sale, doar pînă la Niagara şi pînă la Marea Baltică. „Traseul geografic e prioritatea absolută“, notează Boia, subliniind şi faptul că scriitorul a protestat, în nenumărate rînduri, împotriva celor care exagerau importanţa ştiinţifică a cărţilor sale, văzîndu-l ca pe un profet. Lucian Boia respinge convingător încadrarea francezului în categoria scriitorilor SF: la aceştia, ştiinţa e un alibi, la Jules Verne, e pretext. Nu se pricepea la ştiinţă, iar materia romanelor şi-o prelua din enciclopedii şi texte de popularizare. Incursiunile în spaţiu, călătoriile în balon, submarinul, elicopterul, cinematograful sau monştrii marini, toate acestea erau în epocă subiectele lucrărilor enciclopedice, ale literaturii populare sau ale reportajelor senzaţionale. Departe de a avea prioritate asupra acestor subiecte sau o competenţă tehnologică superioară, valoarea lui Verne constă în „capacitatea sa de transfigurare literară“. Maşinile verniene, remarcă Lucian Boia, sînt mijloace de evadare: „Calităţile scriiturii lui nu depăşeau media, dar ştia să viseze mai bine decît alţii.“ Pe lîngă Emile Souvestre, Albert Robida sau H.G. Wells, contemporani lui şi adevăraţi precursori ai SF-ului, Jules Verne face figura unui scriitor cuminte („un înţelept rătăcit în vacarmul unei chermese tehnologice şi futuriste“), deloc preocupat de scenarii biologice, confruntări extraterestre sau conflicte parapsihologice, frecvente în literatura populară a epocii. Romanele sale fanteziste nu vizau reconstruirea sau explorarea tehnologică a unor lumi necunoscute, cît evadarea din lumea cunoscută tocmai prin tehnologie. Jules Verne nu era preocupat de viitor, ci de aparenţa unei realităţi tehnologice deja prezente. Nu-l interesau îndrăzneţe proiecte utopice ale societăţii, ci aventura individuală a unor călători solitari. Era un sceptic religios şi un relativist, opera sa fiind plină de aspecte contradictorii. Personajele sale au rupt-o cu lumea, cu societatea, şi pleacă în călătorii fără să-şi pună problema întoarcerii. Utopiile insulare ale lui Verne sînt, de fapt, nişte rafinate strategii de izolare ale unor grupuri restrînse la minimum: „Există la Jules Verne o întreagă geografie secretă, inepuizabilă reţea de adăposturi ascunse, al căror rol nu este de a întreţine misterul, cît de a materializa aspiraţia lui profundă spre evadare şi izolare.“ Catastrofele, atunci cînd se produc, nu au consecinţe directe.  

Un capitol foarte interesant este şi acela în care Lucian Boia reconstituie relaţia dintre scriitor şi Pierre-Jules Hetzel, editorul său, cel care îi publicase pe Balzac, Stendhal sau Hugo. Filolog de formaţie, în prima parte a carierei a scris comedii pentru teatru, asta pînă cînd Pierre-Jules Hetzel îl convinge să scrie Cinci săptămîni în balon şi, ulterior, variante ale aceluiaşi tip de roman, căruia îi întrevăzuse potenţialul. După 1863, Jules Verne a mers, cum s-ar spune, pe mîna editorului său. Vasta corespondenţă dintre cei doi arată controlul foarte mare al editorului în scrierea cărţilor (îl convinge ca în locul strigătului final „Independenţă!“ al căpitanului Nemo să pună „Dumnezeu şi Patria!“). Hetzel impunea masive modificări, unele esenţiale, şi chiar rescrieri, îi refuza cărţi întregi şi avea tot timpul grijă să-şi respecte maniera şi stilul: „Hetzel l-a obligat pe Verne să rămînă între limitele convenite, acolo unde excelenţa lui era de necontestat... Jules Verne pe care îl cunoaştem nu ar fi existat fără Hetzel.“ Scriitorul era deschis la negocieri (uneori îşi adapta textele după desenele deja făcute ale celor care îi ilustrau volumele) şi, arată Lucian Boia, sugestiile şi ideile editorului sînt, de cele mai multe ori, remarcabile. Într-o singură chestiune Verne nu cedează niciodată: insistenţelor editorului de a trata politic anumite teme. Confruntînd textele cu epistolarul dintre cei doi, Lucian Boia demonstrează, cu asupra de măsură, inaptitudinile ideologice ale scriitorului, precum şi pe acelea de a scrie subiecte de dragoste. Urmărit de pericolul de a se repeta (deja i se reproşa variaţia pe aceeaşi temă), Verne s-a arătat foarte disponibil la înnoire şi chiar la pastişarea scriitorilor preferaţi: Poe, Dumas, Dickens sau Fenimore Cooper.  

În capitolele finale, Lucian Boia corectează cîteva teorii pe care le consideră „manipulări postume“. În primul rînd, pe cele care îl acreditează aberant pe Verne cel anticomunard, antidreyfusard şi antisocial drept scriitor de... stînga. Apoi arată că statutul inferior al femeii şi al negrilor în cărţile sale, precum şi imaginea evreului-cămătar-lacom se explică prin faptul că întregul secol al XIX-lea era rasist, şi prin imaginarul specific: „Clişeele sînt cele care abundă în opera verniană.“ Nici vorbă de rasism şi antisemitism, dar e adevărat că „femeia e mai discretă în romanele lui decît în societatea şi literatura vremii.“ Dincolo de un remarcabil simţ al rezonabilului, ironia istoricului este necruţătoare în a dezvălui şi a amenda absurdităţile interpreţilor vernieni în cheie ideologică. Cartea capătă un umor nesperat. „Ne-am obişnuit să trăim cu ideologiile“, spune în fugă şi oarecum amar istoricul. Apelînd la corespondenţa şi la interviurile scriitorului, ţinîndu-se foarte aproape de texte şi, mai ales, raportînd mereu cărţile la contextul socio-politic al epocii, Lucian Boia dezamorsează toate teoriile ideologilor excedaţi de zelul lor interpretativ şi care deseori apelează la deformări sfruntate. Aparţinînd unei familii burgheze înstărite, cu educaţie catolică, Jules Verne a rămas un tradiţionalist şi un individualist care nu credea în ideologii. Din corespondenţa sa, Jules Verne apare ca un tip conformist, cu o poziţie politică conservatoare (a fost împotriva Comunei din Paris), care, în Franţa anilor 1870, însemna a avea convingeri de dreapta, nostalgic după monarhia lui Ludovic Filip. „Jules Verne era total opac la ideologie. Există un pasaj, cenzurat multă vreme, în care spunea că speră ca socialiştii să fie împuşcaţi. Chiar cînd era evident că Dreyfus nu era vinovat, el o ţine pe a lui că judecata fusese corectă. Corespondenţa e plină de astfel de mărturisiri. Faptul că majoritatea intelectualilor francezi erau de stînga a făcut ca articolul sovieticului Kiril Andreev, cel care a dat primul o interpretare stîngistă, să instituie ideologizarea lui Verne şi sofisticarea lui forţată“, spunea în acelaşi interviu Lucian Boia.

O carte inteligentă politic şi foarte frumoasă literar, cu multe, foarte multe informaţii inedite.