Moarte(a) criticilor literari!
● Nicolae Breban, Trădarea criticii, ediţia a II-a, Editura Ideea Europeană, 2010.
Există frustrări şi scriitorii s-au cam săturat. Destul că Eugen Negrici a denunţat „laşitatea“ scriitorului român sub comunism, destul că Paul Cernat şi-a regretat punctajul din oficiu acordat noului val de prozatori! Primului i s-a imputat, în principal, loialitatea faţă de o literatură în cîmpul căreia a activat şi la constituirea căruia a contribuit el însuşi, celui de-al doilea i s-a reproşat lipsa consecvenţei şi schimbarea din mers a criteriilor de evaluare, plus nostalgia modernistă şi, implicit, inadecvarea la paradigma literară contemporană.
Recent, revista România literară a publicat, sub titlul, „Scriitori despre critici“, cîteva texte dure ale scriitorilor la adresa criticilor literari care ar fi „dezamăgitori“, „nedemni de încredere“, „neinteresaţi de literatură“, „inadaptaţi“, „fără etică profesională“, „lefegii, trişori, carierişti“, „copii de casă“, „tacticieni mizerabili“, „îmbuibaţi“, „scandalagii“, „amnezici şi carierişti“, „pervertiţi“, „ignoranţi“, „abuzivi, imprudenţi“, „precauţi, panicaţi“, „viscerali“, „maliţioşi, clevetitori, complexaţi“ ş.a. Această nevoie, cam jenantă, de reglare personală a conturilor cu (propriii) critici literari mă tem că a fost încurajată de episodul anchetei de anul trecut a Adevărului literar & artistic, dedicată celor mai bune romane ale ultimului deceniu. Criticii au ales atunci Trilogia Orbitor drept romanul deceniului, însă Mircea Cărtărescu a avut cuvinte grele pentru cîţiva critici cărora le reproşa deopotrivă lipsa aderenţei critice la formele literare actuale şi a onestităţii profesionale.
În anii ’90, după asimilarea retragerii din critica de întîmpinare a marilor nume ale ultimelor decenii comuniste (Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, în special), s-a vorbit mult, şi nu doar ca o consolare, despre descentralizarea critică prin pluralitatea discursurilor critice non-estetice, etice, ideologice ş.a., despre revizuiri, canoane locale şi hărţi literare regionale, despre, în fond, o democratizare totală a cîmpului literar. În prima jumătate a anilor 2000, revista Observator cultural a susţinut, prin direcţia impusă de Ion Bogdan Lefter, această perspectivă postmodernă asupra literaturii pe fondul dezbaterii canonice stîrnite de articolul lui Sorin Alexandrescu („Pentru un mai grabnic sfîrşit al canonului estetic“) publicat în 1997 chiar în paginile Dilemei. Apoi, cartea lui Harold Bloom, Canonul Occidental (tradusă în 1998), două eseuri ale lui Mircea Martin şi un articol al lui Virgil Nemoianu au creat masa teoretică necesară unei, de fapt, false dezbateri ce a durat, cu intermitenţe, cîţiva ani. Căci tema canonului a fost importată din spaţiul american ca o formă de discurs critic fără fond literar-cultural. Cum am avut postmodernism literar fără postmodernitate, aşa am avut şi o tentativă de dezbatere canonică în lipsa deteritorializării, a multiculturalismului, a feminismului, a conflictelor şi militantismelor cultural-politice de natură rasială, etnică, religioasă sau sexuală.
Efectul acestor tensiuni retorice, care au creat la vremea respectivă destulă confuzie, a fost tocmai nevoia/nostalgia după acel spirit critic autoritar, unanim acceptat, care să facă ordine, care să creeze şi să consolideze ierarhii incontestabile. De aici şi imensa deziluzie provocată acum de Istoria critică a lui Nicolae Manolescu, a cărei întoarcere, îndelung aşteptată cu pasiune şi speranţă, la uneltele criticii şi istoriei literare ar fi trebuit să despartă apele potopului postcomunist/postmodernist abătut asupra bietei noastre literaturi. (N-a fost să fie din mai multe pricini, cea mai importantă fiind imposibilitatea, caducitatea genului istoriei literare.) Între timp producîndu-se şi o a doua, ba chiar a treia schimbare de gardă critică; criticii nouăzecişti dispărînd/renunţînd şi ei, la fel şi alţii de după. Pe undeva, e firesc ca scriitorii din generaţiile mai vechi să se simtă cumva părăsiţi. Unde mai pui şi că acestor nesiguranţe şi tulburări axiologice din ultimele decenii li s-au adăugat şi problemele de ordin comercial provocate de diminuarea prestigiului cultural al cărţii şi de creşterea dimensiunii consumeriste a literaturii, care a făcut ca, dintr-odată, valoarea estetică să nu se mai suprapună şi să nu mai determine cota de piaţă, iar discursul critic să devină, într-o măsură variabilă, el însuşi inadecvat. O a doua sursă majoră de confuzii şi frustrări pentru scriitori şi critici confruntaţi – şi unii, şi alţii – cu pierderea prestigiului şi a valorii simbolice, a influenţei şi, în fond, a forţei legitimatoare a literaturii (ca o chitensenţă a culturii) reduse la un artefact destinat loisir-ului.
Provenite, de fapt, din frustrări şi dezamăgiri comune, (cele mai multe dintre) reproşurile de acum ale scriitorilor la adresa criticilor sînt nefondate, meschine, umorale, oricum nu pot fi aduse în bloc şi întregii bresle, destul de eterogene, alcătuite din critici şi istorici şi eseişti şi cronicari literari de vîrste, formaţii, talente şi caractere diverse. În textele nemulţumirii lor, scriitorii acuză cîteva situaţii pentru care criticii n-au, de fapt, nici o vină. Da, nu toate cărţile ajung să fie recenzate; da, discursul critic este cît se poate de eterogen; da, criticii sînt constrînşi să facă, deseori, şi altceva decît critică literară, fiind solicitaţi să jurizeze, să consilieze, să coordoneze colecţii în edituri etc. nimerindu-se uneori în posturi aparent conflictuale dpdv al intereselor.
În primul rînd, nu e vina criticilor că scriitorii acceptă să fie publicaţi de orice editură şi în orice condiţii, adică fără tiraje la vedere, fără bugete de promovare, fără contracte serioase care să le aducă nişte recompense financiare. Mă tem că scriitorii impută criticilor ceea ce ar fi trebuit, mai întîi, să pretindă editorilor. (Dau un exemplu în paranteză: eu, personal, n-am primit niciodată cărţi de la edituri precum Vinea, Pontica, Dacia, Eminescu, Junimea, Timpul, Marineasa, Institutul European, Academiei, Universităţii, Gramar, Grinta, Scrisul Românesc, Muzeul Literaturii, Compania, Paideia, Limes, Aula, Charmides, Minerva, Aius, iar de la celelalte – exceptînd Polirom, Cartea Românească şi Humanitas – primesc o carte pe an, uneori şi la cîţiva ani, şi-aia trimisă, de fapt, de autor). Faptul că în anchetele de sfîrşit de an, de pildă, nominalizările lasă destule titluri meritorii pe afară este efectul faptului că numeroase cărţi nu ajung, de fapt, niciodată la critici, constrînşi de multe ori să contacteze ei înşişi editurile pentru a primi un titlu sau altul.
Apoi, ce nu se mai vede este faptul că în atribuţiile unui critic literar intră de mulţi ani, pe lîngă drumul pe la edituri pentru procurarea cărţilor, şi o muncă (plătită, dar) invizibilă de marketing literar: jurizări pentru burse, finanţări şi traduceri, prelegeri şi conferinţe, prezentări, consilieri şi recomandări de cărţi şi scriitori români pentru edituri străine ş.a. Şi tot criticii sînt cei apostrofaţi că nu se mai interesează de literatură şi că nu-şi fac meseria cum ar trebui! Dar cîţi dintre scriitorii care au primit burse şi invitaţii pentru lecturi şi colocvii în străinătate s-au întrebat, oare, cum au ajuns acolo, cine i-a prezentat, cine i-a pus pe liste, cine i-a recomandat traducătorilor, editorilor şi promoterilor străini, cine le-a selectat textele pentru volumele colective în traducere etc.?! Ei bine, aceşti critici „îmbuibaţi“, „amnezici şi carierişti“, „pervertiţi“, „ignoranţi“, „abuzivi, imprudenţi“, „precauţi, panicaţi“, „viscerali“, „maliţioşi, clevetitori, complexaţi“ ş.cl.
Un alt aspect neluat în calcul de scriitorii degrabă aruncători de invective este faptul că revistele culturale sînt puţine şi cu distribuţie proastă, şi-au redus paginile, cotidianele au renunţat la suplimente, unele nu mai au nici măcar secţiuni culturale, oricum plătesc mizerabil, iar criticii sînt şi ei tot mai puţini deoarece critica literară a devenit o meserie de pasiune şi de sacrificiu, care nu mai aduce nici cititori, nici prestigiu, nici bani – adică exact motivele frustrărilor scriitorilor înşişi. Apoi, scriitorii, toţi scriitorii, suprasolicită forţele şi capacităţile criticilor literari atunci cînd au pretenţia de la ei să le recenzeze publicistic / să le interpreteze academic cărţile, toate cărţile, să-i promoveze / să-i premieze / să-i canonizeze – toate în acelaşi timp şi în mod cît se poate de obiectiv, ştiinţific şi echitabil. Or de la selecţia editurii (a autorului care vrea să-şi publice cartea), pînă la selecţia cărţii (a criticului care vrea s-o recenzeze) e un traseu ce conţine cîteva filtre de selecţie, unele, fatalmente, subiective. Este inevitabil ca multe dintre cărţi - şi se scrie enorm literatură! - să nu ajungă niciodată să fie citite sau recenzate. Din fericire, cărţile valoroase, chiar şi cele ghinioniste, nu rămîn niciodată nedreptăţite sau nedescoperite pentru prea mult timp.
Ar mai fi multe de spus, dar oricum m-am luat cu vorba şi contextul. Despre analiza criticii literare făcută de Nicolae Breban şi despre dezamăgirile sale ca scriitor – data viitoare. (Va urma)