Ministerul durerii
● Dubravka Ugresic, Ministerul durerii, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.
Aş bea oricînd o afinată sau un ceai de fructe de pădure cu Dubravka Ugresic. Ea mi-ar mai povesti una-alta, eu aş începe să văd mai bine unele lucruri, ea mi-ar zice, cu delicateţe, că e de la afine. Pe de altă parte, mi-ar fi teamă să beau ceva mai tare în prezenţa ei, fiindcă Dubravka Ugresic te poate face şi să-ţi pierzi minţile. Uitaţi-vă numai la enunţurile sale: sînt deja ameţitor de autentice şi tulburător de limpezi, au acea ebrietate a lucidităţii pe care o ştiu cel mai bine apatrizii, în măsura în care apatrizii sînt nişte experţi în fugitul pămîntului de sub picioare.
Dubravka Ugresic este o astfel de apatridă. A trăit pînă în 1993 în ceea ce astăzi se numeşte Croaţia, iar în prezent locuieşte în Olanda – la fel ca Tania, protagonista din Ministerul durerii. Şi or mai fi şi alte lucruri pe care Tania le preia din biografia autoarei, dar cel puţin două sînt sigure: că ajunge să predea „iugoslavistică“ la Amsterdam, unor studenţi care sînt la rîndul lor refugiaţi din fosta Iugoslavie, şi că, pentru a-i ajuta în acea perioadă de convalescenţă sufletească, îi invită la un exerciţiu de „iugonostalgie“, adică la o rememorare a cotidianului din fosta lor patrie comună. E o idee interesantă de terapie, cu deschideri nebănuite înspre tot soiul de „realităţi sufleteşti“, de la tradiţionala sacoşă de rafie cu dungi roşii/albe/albastre, pînă la o veche antologie de poezie iugo sau la apucăturile tipic naţionale, marcate de bîzdîc, văicăreală şi confuzii.
După cum nebănuită e şi povestea strecurată printre aceste „referate“, o poveste a trăirilor complicate, stîrnite de lupingul ameţitor (şi aproape pervers) al nostalgiei.
