Marius CHIVU | Feedbook

Măreţele cledane

● Silviu Gherman, Hîrtiile Masculului, Editura Curtea Veche, 2012.

Nu doar că oferta anuală a romanelor româneşti este destul de redusă, dar, în general, este şi foarte plicticoasă. Relativ convenţionale, cu subiecte terne, lipsite şi de imaginaţie, şi de raportare la realitatea socio-istorică, poţi număra romanele care merită cu adevărat citite pe degetele celor două mîini. Din cînd în cînd însă, mai apare cîte o carte insolită, plină de fantezie, neîncadrabilă, care transcende genurile şi care pare că nu se revendică de la nici o tradiţie autohtonă. Aşa a fost romanul lui Matei Florian, Şi Hams Şi Regretel (Polirom, 2009), o formă dramatică şi halucinantă de fantasy clinic în care un bărbat, izolat în munţi şi în propria fantezie populată cu tot felul de pitici filozofi şi mucaliţi, îi scria iubitei pierdute. În Oase migratoare de Iulian Tănase (Nemira, 2011), un poem secvenţial suprarealist, alternînd metafizicul şi senzualitatea de sorginte onirică, citeam povestea unui fotograf aflat în pragul divorţului, care se întreţinea cu sufletele reîncarnate a trei oase vorbitoare. Tot în această categorie aş înscrie şi Parohia lui Dan Coman (Cartea Românească, 2012), basm grotesc plasat într-o comunitate rurală credincioasă aflată, sub influenţa nefastă a unei dictaturi, în pragul pierderii ritualurilor misterului. Tot un poem în proză atipic şi fantezist fiind şi noua carte a lui Cosmin Perţa, Teofil şi cîinele de lemn (Herg Benet, 2012), despre care voi scrie în curînd.

În categoria volumelor de proză bizare care-şi construiesc propria lume, se înscrie şi această a treia carte al lui Silviu Gherman. Chiar şi cei care i-au citit povestirile din volumul Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus (Polirom, 2005) sau romanul Cele mai frumoase creiere (Cartea Românească, 2008), cărţi prin care Silviu Gherman se definea, alături de Mitoş Micleuşanu, drept unul din foarte puţinii autori punk de la noi, chiar şi aceia vor fi surprinşi de acest nou roman. Pe coperta a IV-a, Rareş Moldovan plasează cartea „undeva între fantezia steampunk, bravă lume nouă şi «călătorie» swiftiană“, iar Cristian Neagoe spune că „nu-i nici fantasy, nici SF, deşi ar putea fi ambele“. Adevărul e că Silviu Gherman nu respectă regulile vreunui gen, luînd şi folosind din fiecare ce şi atît cît îi trebuie ficţiunii sale postapocaliptice în care femei gigant nemuritoare, numite cledane, conduc o societate în care masculii sînt nişte creaturi debile, lipsite de putere şi inteligenţă, inutili reproducerii, subnutriţi şi folosiţi ca sclavi pentru muncile cele mai de jos, uneori pentru orgasme. Creatoarea cledanelor (şi a divinităţii Cledulia) este Elisabeta Rakowitz, o Big Sister care stăpîneşte această lume filozofînd şi scriind săptămînal note despre un obiect decorativ straniu, numit pruţ, ofrandă oferită de generălesele oraşului Cledu. Pruţul, acest aleph obţinut din fecalele coloscatoidelor, un fel de arheoptericşi pe care se deplasează cledanele, este, de fapt, raţiunea existenţei femeilor gigant. Dacă n-ar fi cristalizată, în urma unui complicat proces bazat pe „principiul subtil al ştiinţei“, în pruţ, colonia de paraziţi intestinali ai coloscatoidelor ar da naştere aricilor-de-sînge, duşmanii cledanelor, astfel că pruţul este deopotrivă act estetic, de supunere, ordine şi protecţie. Iată un fragment dintr-un manual tehnic de prelucrare a pruţului alcătuit de un mascul ceva mai luminat: „Modalitatea cea mai corectă de a crea un pruţ valoros stă în aplicarea principiului subtil al ştiinţei. Cît de important este el. Principiul vine şi pleacă, rîde şi plînge, este şi nu este şi aşa mai departe. Totuşi, la fel cum unu şi cu unu fac doi (şi, în contextul potrivit, trei), vom considera ştiinţa un instrument vital pentru arta pruţului. Dacă lucrătorul nu ştie ce conţine un excrement de coloscatoidă, să clipească din ochi. Dacă lucrătorul nu are talent la decartare, să fumeze. Dacă nu ştie să coaguleze, să fluiere. Şi dacă primeşte ceva imposibil de făcut, lucrătorul să vorbească mult, foarte mult, fiindcă atunci problema se va prăbuşi sub mulţimea vorbelor şi totul va fi în regulă şi aşa mai departe, cine are urechi de auzit să audă, în general e bine să purtăm salopete albastre“.

Matriarhatul infertil al cledanelor este populat de mai multe tipuri de creaturi: scatoidele sînt animalele de ogradă a căror carne este folosită ca hrană; burbacul este un organism mutant autoreproducător, un fel de fungus organic vorbitor folosit pe post de observator în vîrful muntelui pentru a semnala o posibilă invazie a aricilor-de-sînge; chirunţii sînt nişte mini-creaturi pe care cledanele le ronţăie de vii; iar fuscubrahii par un fel de masculi retarzi, oricum pe cale de dispariţie. Această bizară ierarhie în care deasupra masculilor, dar sub cledanele regenerabile, se află croacele, care poartă drept nume serii de cifre şi se ocupă de ceea ce se cheamă programare gemotică, denotă mecanismul de funcţionare şi reproducere demografică a societăţii: cînd ating un anume prag al ineficienţei şi oboselii, manifestat prin depresie, masculii sînt reciclaţi, adică procesaţi şi îmbunătăţiţi cu ajutorul unei maşini speciale ce produce automat „materie organică vie şi perfect structurată“. Masculii (re)creaţi cu ajutorul maşinii de programare gemotică şi reproducere organică (maşină care însă, customizată fiind, a ajuns să dea erori şi să creeze şi pisici), sînt apoi educaţi la institutul de puericultură cu textul canonic „Învăţături către Masculi“, o lege a admiraţiei, respectului şi a supunerii necondiţionate faţă de cledane, singurul lor drept fiind tehnica başkiyei, adică masturbarea: „Nu există lege în afară de legea cledană. Legea cledană e sublimă. Din păcate, eu sînt mascul. Nu înţeleg legea cledană, aceste învăţături mi se dau prin inteligenţa şi empatia Elisabetei Rakowicz, ca să împlinesc cît de cît legea cledană şi să pot trăi printre colegii mei masculi... Pilonii mei în relaţiile cu ceilalţi masculi sînt acţiunea metodică, schimbul de informaţii, suspiciunea justificată, suspiciunea nejustificată, tehnicile de başkiya şi gradientul încrederii ş.a.m.d.“. Cînd se declanşează dezechilibrul acestei noi lumi recreate/restaurate de nemuritoarea şi capricioasa Elisabeta Rakowitz, unul dintre masculi, perceput de croace drept Mecanicul salvator despre care vorbea Profeţia, va conduce o falsă revoluţie pentru a restaura ordinea iniţială („O revoluţie nu se face numai cu eroism, ci şi cu birocraţie“). Romanul fiind, de fapt, mărturia lui, încercarea de a-şi depăşi condiţia de mascul şi de a cîştiga o poziţie ierarhică superioară.

Ficţiune postapocaliptică specistă, fantasy evoluţionist, distopie falică şi/sau gendermorfoză socială, Hîrtiile Masculului funcţionează, prin dimensiunea sa fantezist-parodică, şi ca o posibilă critică la adresa naturii umane. Masculii prezentaţi drept un gen inferior, reproductibili dar inutili reproducerii, folosiţi uneori ca instrument al orgasmului de către femeile atotputernice, superioritatea de gen trecută prin procesul reciclării organice, sexualitatea deviantă, dependenţa de tehnologie şi încrederea oarbă în ştiinţă, cruzimea faţă de animale şi natura ostilă – toate conferă acestui roman punk posibile accente filozofice. În această cheie, cartea lui Silviu Gherman are multe în comun, nu doar cu estetismul suprarealist al lui Boris Vian, dar şi cu ficţiunea satirică a lui Swift sau, pentru a veni mai înspre contemporani, cu literatura transgresivă a lui Will Self, mai exact cu primatomorfoza din Măreţele maimuţe. Cu umor negru şi atmosferă sordidă, plin de scene ce abundă în absurd şi grotesc, construit cu o fantezie debordantă şi cu un imaginar organic à la Cronenberg, inventiv lexical şi variat stilistic (Masculul scrie, la un moment dat, scenariul falsei revoluţii sub forma unei operete), romanul lui Silviu Gherman este, de departe, cea mai stranie carte publicată anul trecut, singulară şi, mai ales, promiţătoare pentru o viitoare, mai consistentă şi mai vizibilă, nişă punk în literatura noastră.

Citiţi aici un interviu cu Silviu Gherman.

 


0 comentarii 3012 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 465, 10-16 ianuarie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cristina COMANDAŞU

Extraordinarul Daniel Barenboim

Extraordinarul Daniel Barenboim

Din fericire, am avut ocazia să-l vedem de mai multe ori la București pe extraordinarul pianist și dirijor Daniel Barenboim; la 73 ani, Daniel Barenboim pare neobosit și veșnic tînăr – proiectele sînt multe și împlinirile pe măsură. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● „Teneși, diverse culori, la prețuri incredibile“ – mă îmbie un anunț publicitar. Nu pot să spun decît că sportul alb, oricît de colorat ar fi, se numește tenis. Iar încălțările, oricît de ieftine, se numesc teniși. (M. M.)

● Din discuţiile aberante din viaţa de toate zilele. O doamnă mi-a povestit cum vecinul ei îi ţinea socoteala de cîte ori trăgea apa de la WC noaptea; o alta – cum n‑a plecat ea să lucreze un timp în străinătate pentru că n‑au lăsat-o băieţii ei, care au în jur de 30 de ani, pentru că n-ar mai fi avut cine să le gătească. (I. P.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI