Legături sacrificate
● Dito şi Idem, Astra, un roman epistolar de Carmen Sylva şi Mite Kremnitz, traducere din germană, prefaţă şi note de Grete Tartler, Editura Humanitas, 2011.
Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, scria poezie de la 16 ani, vorbea mai multe limbi, studiase pianul cu Anton Rubinstein şi Clara Schumann, iar după 1880, cînd România îşi cîştigă independenţa de stat, începe să-şi publice primele opere (poezie, nuvele, aforisme premiate de Academia Franceză), inclusiv traduceri din literatura română (versiunea ei în germană a poemului „Melancolie“ va marca, în 1878, debutul absolut al traducerilor lui Eminescu). Mite Kremnitz a ajuns în România însoţindu-şi soţul, nimeni altul decît cumnatul lui Titu Maiorescu şi medic personal al regelui Carol I. Poliglotă, pasionată de filozofia germană, prozatoare care-şi atrăsese supranumele de „Zola a Germaniei“ (după ce a debutat în engleză cu pseudonim), apoi una din muzele lui Eminescu, Mite Kremnitz a lucrat împreună cu Carmen Sylva la antologia de traduceri din poezia românească Rumänische Dichtungen (1881). Colaborarea celor două scriitoare a continuat vreme de şase ani, timp în care au publicat şase cărţi, şi s-a încheiat, se pare, pe fondul unor nepotriviri nu doar temperamentale, dar şi cultural-religioase: Mite Kremnitz era protestantă cititoare de Kant şi Nietzsche, în vreme ce Carmen Sylva avea o preferinţă pentru parnasianismul francez, spiritism şi budism. Considerat cel mai bun roman al lor, Astra (1886) este al doilea dintre cele trei scrise împreună şi a cunoscut o primă traducere românească, chiar un an mai tîrziu, în versiunea publicistului şi istoricului G. Ionescu-Gion. Tot din substanţiala prefaţă a Gretei Tartler aflăm că ideea şi planul romanului epistolar i-au aparţinut lui Carmen Sylva (beneficiind inclusiv de sugestiile reginei Suediei, aflată o vreme în vizită la Sinaia şi căreia romanul îi este dedicat), Mite Kremnitz fiind creditată cu ideea finalului.
Romanul debutează cu scrisoarea tinerei Astra către mama ei, rămasă la Königsberg, la doar cîteva zile după ce a ajuns la moşia din Burda, undeva în Bucovina, unde sora ei mai mare, Margot, este căsătorită de şapte ani şi are trei copii cu Sander, un nobil chipeş şi charismatic. Este primăvară şi viaţa pe moşia de la ţară este descrisă în scrisorile Astrei către mama ei ca un loc binecuvîntat cu dragoste, armonie, bunăstare şi voie bună: călărit pe cîmpuri, călătorii cu trăsura în împrejurimi, joaca cu copiii, seri cu muzică la pian şi cu discuţii literar-filozofice în bibliotecă, grija şi sfaturile unei bătrîne servitoare supranumite Buna, lecţiile unei guvernante „proaspăte şi simpatice“... Plină de viaţă, copilăroasă, zglobie şi tonică, veselă şi entuziastă, volubilă şi impulsivă, cultivată şi visătoare, Astra – a cărei partitură este construită, cu sensibilitate şi umor, de Carmen Sylva aka Dito – cîştigă imediat simpatia tuturor şi aduce un suflu nou în casă. Scrisorile ei sînt secondate de cele scrise de sora Margot – vocea mai reţinută şi mai raţională, creată de Mite Kremnitz aka Idem – care îi confirmă mamei viaţa lor în deplină armonie. În mod necesar şi, deci, previzibil, paradisul acesta domestic începe să se destrame, detaliu cu detaliu, în fiecare scrisoare trimisă mamei (singurul personaj a cărui voce lipseşte din roman) de către cele două surori orfane de tată. Totul gravitează în jurul bărbatului, cult, spiritual, fermecător, fiecare femeie se raportează, indirect sau inconştient, cu pasiune la Sander (al cărui model a fost, se pare, însuşi Titu Maiorescu), adevărat mascul Alfa pe care femeile ajung, în curînd, să şi-l dispute creînd, astfel, şi conflictul acestui roman epistolar. Guvernanta începe să fie agasată de prezenţa Astrei care, prin vîrsta fragedă şi firea adorabilă, devine competitoarea unei posibile aventuri cu Sander. La rîndul ei, Astra începe să-l perceapă pe soţul surorii sale ca o figură paternă şi găseşte că Margot nu i se dedică suficient: „Superioritatea lui este evidentă. E atît de minunat să te simţi mică în faţa unui bărbat – simţi o mare plăcere. Aşa aş vrea să fie dacă m-aş mărita, să-mi găsesc maestrul la care să privesc cu admiraţie, sub a cărui mîngîiere să mă strîng mică, plină de încredere copilărească. Sander este primul care-mi impune şi noutatea acestui sentiment e tulburătoare...“ În schimb, Margot, slăbită şi apăsată de maternitate (încă mai alăptează cel mai mic dintre copii), resimte o vagă îngrijorare faţă de uşoara îndepărtare şi purtarea ceva mai puţin atentă a soţului („singurătatea în doi nu ne mai e îngăduită“). Dar acest probabil pătrat amoros devine un hexagon: vecinul Morosch rupe logodna cu Melanie, verişoara lui Sander, confirmîndu-i acesteia gelozia cînd, nitam-nisam, îi cere mîna Astrei. Cerinţă încurajată de Sander care pare să preia rolul de consolator al propriei verişoare. Situaţia îşi pierde cu totul echilibrul odată cu moartea mamei celor două surori, personajul raisonneur din umbră, moment în care romanul epistolar se transformă într-unul diarist.
Ai fi tentat să apropii acest roman de capodopera lui Laclos, doar că aici pasiunile, oricît de periculoase ar fi, nu se transformă în legături, iar intrigi nu exista întrucît personajele au o mare doză de naivitate şi, în fond, de puritate, fiind supuse ideii de datorie, onoare şi sacrificiu: nici unul nu cuprinde imaginea de ansamblu, nici măcar nu e prea conştient de propria pasiune, ignorată sau negată pînă în ultimul moment, şi nimeni (cu excepţia lui Sander, care, schimbat radical în a doua parte a cărţii, devine şi cel mai neverosimil – dpdv psihologic – personaj) nu vrea ca propria pasiune să aducă suferinţă altcuiva, prin urmare nici nu întreprinde ceva în sensul împlinirii pasiunii. Domestic în abordarea lui lipsită de viciile erotismului, romanul conturează, astfel, imaginea romantică a „iubirii reciproce nefericite“ (Denis de Rougemont), păstrînd în echilibru iubirea-agapé (surorile se adoră şi formează, de fapt, cel mai solid cuplu al cărţii) şi iubirea-pasiune sărind peste jocurile şi strategiile seducţiei. Astra este, astfel, un roman al pasiunilor fără erotism (cu toţii sînt victime inocente şi colaterale ale unei pasiuni de care nimeni nu pare răspunzător), al fatalităţii care ţine loc de intrigi, un roman în care raţiunea datoriei şi a onoarei înfruntă simţirea cu rezultate, în cele din urmă, tragice pentru toată lumea. Astra acceptă să fie nefericită ca soţie a lui Morosch doar pentru a mai pune un stăvilar între pasiunea dintre ea şi propriul cumnat, în timp ce Margot, părăsită de soţ, este gata să-şi accepte şi ea propria nefericire în schimbul pasiunii împlinite a celor doi. Propria suferinţă este de preferat suferinţei celorlalţi – acesta este principiul după care acţionează personajele altruiste, gata de sacrificiu (care are şi loc) în acest roman întins pe durata a ceva mai puţin de un an. Grete Tartler are dreptate să vorbească despre simbolistica naturii urmărind drama simultan cu schimbarea anotimpurilor, paralela cu „Luceafărul“ însă mi se pare că nu se susţine, în ciuda simbolisticii titlului sau a frazei rostite de Astra şi care, pînă la urmă, îi defineşte destinul: „Mai bine stea căzătoare decît luminiţă rătăcitoare“.
Romanul, tributar imaginarului romantic, foloseşte recuzita şi retorica sentimentalistă binecunoscute: este mult patetism în aceste scrisori şi, fireşte, fatalitate în destinul personajelor. De aceea mi se pare esenţială eleganta traducere a Gretei Tartler care păstrează savoarea vintage a acestui roman epistolar, agreabil şi cu destule pagini de o mare frumuseţe stilistică, un roman care merita scos din cufărul literaturii romantice împreună cu interesanta poveste a celor două scriitoare care l-au conceput.