Lectura senzorială
Am ajuns săptămîna trecută la Comana, cam într-o doară, fără să mă gîndesc prea mult. L-am întrebat pe Dan Stanciu (care-a petrecut mult timp acolo încă de pe vremea cînd era elev la Liceul „Tonitza“) cum se ajunge la casa lui Gellu Naum şi mi-a explicat, cum face de obicei, eliptic şi geometric: de la Mănăstirea Comana drept pînă în centru, apoi dreapta şi o vezi pe dreapta, acoperită de iederă. Aşa a fost, doar că – venind din partea opusă – invers.
Casa de la Comana, aflată acum în grija Fundaţiei „Gellu Naum“, e un loc cu totul privilegiat în biografia lui Gellu Naum, urmele ei şi ale împrejurimilor mlăştinoase sînt un topos imposibil de ignorat în multe texte naumiene, în poeme sau în Zenobia, dar şi în dialogul autobiografic cu Sanda Roşescu, înregistrat în iarna dintre anii 1975-1976, probabil la Bucureşti, nu la Comana, unde soţii Naum locuiau doar vara. Cu toate acestea, Comana, cu haloul ei luminos, revine de mai multe ori chiar şi în acest dialog despre interior-exterior, certitudini eruptive, lectura senzorială sau despre disponibilitate şi înţelegerea liberă adusă de aceasta. În fond, Comana pare mai mult decît un loc exterior, aşa cum Japonica, pisica lui Gellu Naum, era cineva care înţelegea în mod natural cum anumite fiinţe (sau nefiinţe) pot fi favorabile sau nefavorabile cuiva.
Călătoria la Comana, în mlaştini şi prin „pădurea care vîjîie de cîte ori e vînt“, mi-a amintit, în primul rînd, această convorbire veche de aproape 40 de ani pe care o psihanalistă jungiană (ce trăieşte azi în Franţa) a provocat-o ca pe un „joc al adevărului“. Pornită fără ideea publicării, fără o schemă literară, biografică sau „parapsihologică“ (subiect tentant ori de cîte ori vine vorba despre Gellu Naum), convorbirea transcrisă a rămas în arhiva Naum, fiind editată după moartea acestuia de Simona Popescu, la Editura Paralela 45. Cele cîteva cuvinte de introducere ale Sandei Roşescu, de o modestie rară, par o curioasă recunoaştere a unei situaţii de viaţă: da, în urmă cu mult timp, l-a înregistrat, în şase seri succesive, pe Gellu Naum vorbind despre lucruri esenţiale, mai importante decît literatura şi mai importante decît grupul suprarealist, nici ele trecute cu totul sub tăcere.
Probabil lucrul cel mai important pe care-l descrie Gellu Naum în acest dialog „între mine şi mine cu ajutorul tău“ (cum îi spune, spre final, „favorabilei“ Sanda Roşescu) este felul în care ne lucrează „maladia conştientului“. E o zonă suficient de obscură, limpezită doar oblic prin fapte de viaţă şi povestiri despre „dresajul disocierilor conştiente“ şi care ar fi, desigur, o bună introducere la Calea Şearpelui, cu condiţia să nu pierdem din vedere avertismentul naumian: „Nu concep dobitoc mai mare decît cel care, după ce ar auzi bîiguielile astea ale mele, ar încerca să-mi interpreteze, să-mi explice, să-mi dezocultizeze poemele în «lumina» lor. Toată pălăvrăgeala mea nu are nimic a face cu poemele mele, deşi e acelaşi lucru. Dar, ca să fie acelaşi lucru, trebuie mai întîi să fie înţelese ca fiind altceva, nu ca un lucru separat...“
Ce m-a interesat însă în mod deosebit la această relectură accidentală (am aflat apoi că pe 29 septembrie se împlinesc 10 ani de la moartea lui Gellu Naum) au fost trei lucruri, importante nu doar în cărţile sale: lectura senzorială, oamenii „cu stea“ şi iubirile fericite. Lectura senzorială pe care o practică Gellu Naum e un soi de citire opusă lecturii conştiente, culturale – cum s-ar zice, cu creionul în mînă. La un prim nivel, de lectura senzorială ţine şi scufundarea în carte, identificarea cu diferitele personaje livreşti, înlocuirea timpului vieţii personale cu acela care se scurge (independent de tine, cititor) în carte. În accepţia lui Gellu Naum însă, lectura senzorială e mai mult decît atît, e o lectură cvasimediumnică prin care intri în contact cu „fraţi“ spirituali pe care-i recunoşti indiferent în ce limbă au scris, indiferent de „sisteme“ şi, mai ales, indiferent de obscuritatea aparentă a scrierii lor. Lectura senzorială e un alt fel de disponibilitate interioară prin care cititorul recunoaşte lucruri, fapte, situaţii pe care le împărtăşeşte într-un fel imediat cu scriitorul. E o experienţă (tangibilă) a nondualităţii care aduce infinit mai mult decît lectura raţională, diurnă, academică: „Îmi face plăcere să-ţi spun că nu reţin mai nimic din ce citesc. Nici date, nici nume, nici idei, nici evenimente... Reţin numai stări... Aşa, se creează un fel de contact între mine şi cel ce a scris textul... Înţeleg (de fapt, recunosc) ce spune el, dincolo de prima exprimare... Citesc cu uşurinţă textele obscure. De obicei, ele mi se par mai limpezi decît cele mai explicite manuale... Un tratat obscur, de alchimie, mi se deschide ca o scrisoare... Fireşte, nu e vorba de procedee, de formule sau mai ştiu eu ce... Mi se întîmplă să înţeleg (să recunosc) ceva pe care cel ce l-a scris poate că nici n-a bănuit că îl scrie... Într-o vreme, cînd nu mai suportam lectura cărţilor literare, citeam cu plăcere cărţi de fizică sau de geologie, scrise de specialişti, pentru specialişti. O, să nu-ţi închipui că mă instruiam!... Nu reţineam nimic din conţinutul lor «manifest», ca să zic aşa... Şi nici nu completam cu imaginaţia proprie nimic, pentru că procesul de recunoaştere se înfăptuia şi acolo, deşi pe alt plan. «Stările» aparţineau, fireşte, acelui plan...“
Cine ştie, poate chiar aşa, senzorial, ar trebui citită şi această carte vorbită, aproape brutală în adevărul ei.