Jupuirea lumii
● Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, ediţia a III-a, Editura Polirom, 2010.
La apariţia lui în 1996, romanul lui Adrian Oţoiu a fost un adevărat hit, repurtînd succes după succes, atît în comentariile criticilor de vîrste şi de orientări estetice diferite, cît şi în faţa premiilor literare antinomice: al USR şi al ASPRO, ba chiar a pătruns şi în mediile academice, unde a devenit obiect de studiu pentru poetica prozei postmoderne. Scriitorul băimărean a mai publicat în următorii ani două volume de proză scurtă (Chei fierbinţi pentru ferestre moi şi Stîngăcii şi enormităţi, ambele datate azi din cauza jocurilor şi strategiilor meta-narative care implicau sistemele de operare ale computerelor de la jumătatea anilor ’90), dar şi cel mai interesant eseu teoretic dedicat pînă acum prozei optzeciste, Ochiul bifurcat, limba saşie. Strategii transgresive în proza generaţiei ’80. În ultimii zece ani însă, Adrian Oţoiu a dispărut cu totul şi sper ca acest comeback, chiar dacă sub forma unei reeditări, să-l repună pe mica noastră orbită literară. Cu atît mai mult cu cît, cum scria Simona Sora anul trecut, chiar în Dilema veche, despre acest „roman al romanelor postmoderne“, Coaja lucrurilor este „într-un fel, rezervorul tematic – mereu deschis şi mereu proaspăt – al romanului românesc din ultimul deceniu; o lectură atentă descoperind nu doar sugestii epice, locuri şi spaţii, procedee şi tehnici în cele mai multe romane de după 1996, dar şi o piatră de hotar nedepăşită, într-un sens, pînă acum...“ Da, mai ales nedepăşită, dat fiind că romanul postmodern românesc, orice ar fi însemnat acest concept în efervescenţii teoretizanţi ani ’90, a rămas încă o promisiune. În literatura noastră, Coaja lucrurilor – probabil cel mai nord-american roman românesc, în sensul dat de autori precum Pynchon, Barth, Barthelme – este, în continuare, o ciudăţenie experimentală, o ficţiune postmodernă distopică modulară & pluristratificată, lîngă care nu pot fi menţionate decît romanele Femeia în roşu al trioului Nedelciu/Babeţi/Mihăieş şi Derapaj de Ion Manolescu.
Pe cît de solicitantă e la lectură cartea lui Adrian Oţoiu, pe atît de multe culoare de analiză dezvoltă la fiecare pas acest roman simptomatic, scris într-o perioadă tranzitivă (e vorba de perioada 1987-1994) nu doar în cadrul culturalului, în special cel literar, dar şi într-unul mai larg, istoric scindat, la nivel de mentalitate, de schimbări intrinseci ale unei societăţi aflată în pragul unor decisive şi multiple metamorfoze. Cine nu vede aici tectonica schimbărilor socio-istorice şi proteismul faţetelor lumii postmoderne (şi) postdecembriste are toate şansele să rateze o bună parte a înţelegerii carţii. Sofisticat orchestrat şi dînd dovada unei reale virtuozităţi stilistice, fără de care totul s-ar fi transformat într-un haos obscur şi definitiv, acest (post)roman este o demonstraţie multilingvistică la diverse paliere: grafic, textual, informativ – prospectiv, ştiinţific, mediatic, livresc, care vorbeşte, în fond, despre alienarea convenţiilor comunicării şi despre necesitatea descoperirii (sau nu neapărat) unor noi modalităţi, mai complexe, de percepţie a multiplelor realităţi dezvoltate instantaneu de noile mijloace de comunicare. O abordare pynchonian-gibsoniană cvasi-holistă, ştiinţifico-filologico-metafizic-kitsch, de perfect sincretism milenarist spiritual-tehnologic-politic, fascinantă prin ineditul posibilităţilor – asta ne livrează, cu inteligenţă şi sadism, acest autor, care, cu frenezia unui copil genialoid, asimilează textului convenţional o tematică uluitor de eterogenă şi într-o serie neîntreruptă de registre, de la umorul gratuit pînă la caricaturalul grotesc şi gravitatea metafizică. Tot ce înseamnă literă, cifră, schemă, semn, simbol, concept, teorie îşi găseşte, la un moment dat, raţiune textuală în această eterogenă carte descrisă corect de autorul ei ca o „gaură neagră şcareţ a absorbit tot ce a întîlnit în cale“. Seria absolut completă a artificiilor intertextualităţii se desfăşoară sub ochii noştri. Nimic însă nu pare să scape de sub controlul auctorial care compune, recompune şi descompune orice cade sub incidenţa jocului textual – (poli)semantic. „Nimic nu se pierde, totul se transhicgurează“ în virtutea valenţelor multiple şi ascunse ale limbajului, precum celebrul precept talmudic. Despre acestea şi despre multe altele, dar nu despre toate, căci, practic, meta-cyber-enciclopedistul roman este inepuizabil, au vorbit pe larg criticii primelor două ediţii, inclusiv eu.
Deşi aria acestui tip de experiment lingvistic digresiv e aproape nelimitată, textul în sine poate pierde/destabiliza lectorul, însă nu-şi părăseşte o anumită coerenţă a demonstraţiei. S-a vorbit de Finnegans Wake, dar e, fireşte, altceva, pentru că iese din paradigma modernistă. Refuzul sintaxei băieţelului Eli (ştim ce-nseamnă numele în ebraică), care cunoaşte fără noimă doar cuvintele, nu ne duce propriu-zis undeva. E o metaforă al cărui sens trebuie altfel căutat. Realitatea jupuită, văduvită de sintaxă seamănă cu orice, inclusiv cu ea însăşi. Prea multele căi pot însemna, astfel, inclusiv nici una. Esenţa ţine tocmai de conştientizarea numeroaselor straturi suprapuse parcă la infinit şi în mijlocul cărora nu se află nimic – teoria rizomului deleuzian: „Parcă-l şi văd pe temerarul explorator pornit în aventura-i solitară, spintecînd noi şi noi straturi şi dispărînd între nesfîrşitele spirale de coajă... Adus la disperare de jungla asta de coji luxuriante, răzbătînd mereu prin izul amar al scoarţei jupuite, chinuit de dorinţa de a vedea odată şi odată miezul lucrurilor... Chinuit totodată de aprehensiunea că acea clipă va fi o cruntă deziluzie“. În mod surprinzător, mulţi comentatori au căutat Sensul, au vorbit de iniţiere, euristică, epifanie. Cu tot ineditul intervenţiei autorului în argumentul noilor ediţii care corectează sau indică noi piste de interpretare, deşi vorbeşte şi despre şaradă sau antihermeneutica lui Sontag, nu cred într-un punct final iluminator al acestei dispera(n)te căutări/rătăciri în însăşi Memoria culturală a lumii. Cu atît mai mult cu cît contrazice însăşi metafizica construcţiilor lingvistice ale postmodernismului enciclopedic, mediatic în sensul cel mai larg, carnavalesc, ludic-apocaliptic, o metafizică democratizată ce nu impune ierarhii şi nu „sacrifică“ (nici) un sens în favoarea altuia.
La un moment dat, scriitorul face o descriere a gravurii Coborîre şi urcare a lui Escher, o descriere din care lipseşte însă unul dintre omuleţi, un gest de ocultare în care eu văd o posibilă cheie, căci e vorba tocmai de omuleţul care priveşte detaşat zădărnicia celor prinşi în infinita cob-urcare a iluzoriilor trepte. Izolat, deci detaşat, neimplicat, omuleţul este chiar cititorul acestei cărţi pus în faţa unui spectacol din care deşi înţelege mişcarea largă, de ansamblu, aceasta este atît de complex-paradoxală, încît sensul şi scopul mişcării întîrzie să apară. Rămîne aşadar coaja, căci miezul i se refuză cititorului deopotrivă ca şi omuleţului răzleţ şi gînditor, pentru care coşmarul marşului absurd s-a sfîrşit, dar căruia sensul încă nu i se arată. Altfel, de ce ar mai întîrzia pe scări? Sensul e mai presus de orice avantaj al glisării. Borges însuşi veghează în textul lui Oţoiu atunci cînd Vera are intuiţia unei vaste grădini a „potecilor bifurcate“ („dialogurile şi timpurile lor amestecate“) sau chiar a catastifului întocmit de arhivarul universal, de Dumnezeul memoriei din Biblioteca Babel.
Implicarea năuceşte, contemplarea are măcar parte de spectacolul extraordinar al magiei iluziilor suprafeţelor lumii. Această carte alienantă, labirintică, cu periculoase valenţe hipnotice pentru orgoliul celui care crede în putinţa descifrării, este imaginea fascinantă a lumii care, sub nesfîrşitele-i coji, palpitează jupuită de sine mişcîndu-se deopotrivă graţios, grotesc şi misterios în căutarea unui sens care nu poate fi decît însăşi dansul ei.