Istorii, memorii, ficţiuni

● Bogdan Suceavă, Să auzi forma unei tobe, Millennium Books, 2013.

Au trecut exact zece ani de cînd am recenzat povestirile lui Bogdan Suceavă. La vremea respectivă, avea deja publicate cîteva cărţi, printre care şi un roman (de altfel, a debutat în 1990), unele chiar în format electronic, era o prezenţă activă în publicaţiile online şi îşi contura o carieră de universitar american. Recitite acum, cele două volume de povestiri antologate aici, Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (Dacia, 2002) şi Bunicul s-a întors la franceză (Editura T, 2003) rezistă foarte bine. De atunci, Bogdan Suceavă n-a mai scris, din păcate, proză scurtă; a publicat, însă, patru romane, căci, în general, cam aşa funcţionează piaţa genului scurt la noi: se debutează cu proză scurtă şi, cu puţine excepţii, se continuă numai cu roman.

Sînt tentat să grupez cele 27 de povestiri ale lui Bogdan Suceavă în două mari categorii: povestirile realiste – inspirate fie din realitatea comunistă a anilor ’50-’80, fie din cea postdecembristă – şi povestirile fantastice – în general, la graniţa dintre livresc, steampunk, istorii alternative şi ficţiuni speculative (pe bază de teorii din fizică şi matematică, cu informaţii istorice şi din patristică), dar conţinînd şi eresuri populare; povestiri, în general, plasate temporal în societatea românească contemporană, dar coborînd şi mai jos, în secolul al XVIII-lea, ori trecînd oceanul pentru a relata cîteva istorii din mediul academic american sau din cel al imigranţilor. Dacă ar fi să afirm în care dintre aceste categorii excelează Bogdan Suceavă, mi-ar fi greu, pentru că povestiri foarte bune se regăsesc în ambele tipuri. Aş putea spune, însă, că prefer povestirile realiste, dar asta e mai mult o chestiune de gust personal. De aceea, poate, chiar şi la recitire, cele două povestiri – ambele realiste – care au dat, la vremea lor, şi titlurile volumelor, „Imperiul generalilor tîrzii“ şi „Bunicul s-a întors la franceză“, m-au interesat şi mi-au plăcut, din nou, cel mai mult. Ambele proze au ca protagonişti doi bătrîni. În prima dintre acestea, un general care şi-a făcut o carieră ministerială după evenimentele din ’89 şi care are fascinaţia – de fapt, mai degrabă nostalgia – puterii, acceptă cu greu spectrul pensionării; astfel că pune la cale o „combinaţie“ bazată pe şantaj, prin care să-şi menţină şi să-şi prelungească statutul. Toată strădania şi zbaterea lui sînt, însă, un efect al vanităţii într-o lume care, fatalmente, nu-i mai aparţine şi în interiorul căreia nu mai poate rămîne – este un om al trecutului. Premiată în manuscris de către Editura Nemira încă din 1993, „Imperiul generalilor tîrzii“ este cea mai veche, mai lungă şi mai bine scrisă dintre toate povestirile lui Bogdan Suceavă, probabil singura fără cusur.

În cealaltă povestire, „Bunicul s-a întors la franceză“, un bătrîn, fost ofiţer în al Doilea Război Mondial, ultimul supravieţuitor din statul major al unui anume colonel Vişoianu, resimte o datorie de onoare în „a scrie istoria, fără cenzură“ şi a apăra memoria acelui colonel care, după terminarea războiului, a devenit partizan, fiind ulterior prins şi executat de către comunişti. Lucrarea fostului ofiţer, obsedat – dintr-un simţ al datoriei amestecat cu cel al vinovăţiei că nu a fost de partea colonelului – de a da adevărata variantă a istoriei, este primită cu indiferenţă de un istoric literar care-i spune bătrînului, mai mult pentru a scăpa de insistenţele acestuia, că o asemenea carte ar stîrni interes dacă ar fi prezentată în franceză, adică într-o limbă de circulaţie europeană. Povestirea surprinde momentul în care bătrînul ofiţer se apucă să reînveţe limba franceză şi îşi rescrie singur memoriile, printr-un efort uriaş – de fapt, ultimul său mare asalt, doar că, (şi) de data aceasta, la fel de inutil. Dacă în prima povestire avem tema obsesiei pentru putere, în aceasta e vorba despre obsesia pentru adevăr; în ambele cazuri, însă, fiind vorba, de fapt, despre fatalitatea timpului şi neputinţa de a ţine pasul cu istoria. O altă povestire realistă bună, poate mai puţin reuşită decît cele discutate, este „În Bucureşti, cînd se lasă seară“, în care Tudor Bistreanu, membru al CC, se află pe punctul de a fi numit şef al Secţiei de Apărare Naţională şi are de înfruntat întîlnirea decisivă cu Elena Ceauşescu. Povestirea se desfăşoară, în mare parte, în seara de dinaintea marii întîlniri şi a posibilei numiri. Atmosfera e plină de tensiune pentru că soţia lui Bistreanu este labilă psihic, iar relaţia acesteia cu propria fiică se află într-un moment critic, orice scandal fiind motiv serios pentru a-i compromite numirea sau cariera.

La recitirea prozei scurte a lui Bogdan Suceavă, remarc cîte povestiri sînt inspirate ori au ca fundal comunismul. „Ora Nibelungilor“ (despre evacuarea unui sat săsesc şi transformarea lui în poligon, dar cu o sugestie de fantastic în final, care strică o povestire realistă, altfel, excelentă), „Praf de cărbune“ (un ţăran este trimis la Canal pentru ascunderea unor piese de teatru subversive, scrise de către un boier) şi „Zidul“ (un act de sabotaj feroviar în preajma unui Congres) – toate sînt povestiri dramatice din stalinism şi din perioada de după. Asta în timp ce povestiri precum „A trimis diavolul un pian“ (un ţăran primeşte prin poştă una dintre primele versiuni de calculator), „Tata a vrut televizor sîmbătă seară“ (despre o soluţie ingenioasă de a produce energie în casă pentru a contracara distribuirea capricioasă a energiei electrice) şi „Anii noştri cei mai frumoşi“ (aventuri estivale pe plaja de la Costineşti) sînt istorii comice din ceauşismul anilor ’80.

Şi de cealaltă parte – a fantasticului situat, cum spuneam, la graniţa dintre livresc, steampunk, istorii alternative, ficţiuni speculative şi eresuri populare – aş remarca o serie de povestiri. Cea titulară (un personaj ciudat din Bucureştiul antedecembrist, un fel de Zacharias Lichter savant, dezvoltă o teorie a sunetului universului), „Un obiect tensionat cu neobişnuite aplicaţii“ (ficţiune speculativă în baza unui Pateric străvechi de la o mînăstire ctitorie a lui Petru Rareş şi a unei sofisticate teorii de fizică), „Am vrut să ştiu de unde-i lumina“ (o povestire fantastică, în mediu rural, despre experimente radioactive; aşa cum „Urşi experimentali“ este despre existenţa unor urşi albi carpatini), dar şi „Miraculoasa istorie a înălţării omului în văzduh“ (o povestire cu zepelin de secol XVIII) şi „Cestita poveste a corabeei“ (o istorie scrise în limba letopiseţelor). Toate acestea denotă uşurinţa cu care Bogdan Suceavă se mişcă în registre stilistice diferite, dar şi – cum bine remarcă şi prefaţatorul Mircea Pricăjan – felul în care povestirile sale comunică cu romanele. Într-adevăr, povestirea titulară „Să auzi forma unei tobe“ pare prototextul romanului Venea din timpul diez (2004), aşa cum „O călătorie în jurul lumii“ (cu un Forrest Gump din Valea Rea), singurul text inedit al antologiei, pare inspirat din aceeaşi zonă a poveştilor şi eresurilor populare explorate în miniromanul Miruna, o poveste (2007). Povestirile de inspiraţie americană („Sensibilităţi aplicate“, „Ultimul diamant al coroanei“, „Celălalt asediu“ şi „Ireparabile“) n-au, deocamdată, corespondenţe tematice în romanele lui Bogdan Suceavă, dar asta contează prea puţin.

În peisajul literar românesc, sărac în proză scurtă (nici anul acesta, ajuns deja la jumătate, nu sînt semne că lucrurile vor sta altfel decît prost), antologia lui Bogdan Suceavă, chiar dacă conţine texte mai vechi, e o apariţie salutară.