Înăuntrul zidului

 ● Nick Mason, Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd, traducere din engleză de Louis Ulrich, Editura Victoria Books, 2014.  

Peste tot în lume (auto)biografiile sînt un gen predestinat succesului comercial, doar la noi, pînă acum cîţiva ani, acest gen de cărţi nu însemna absolut nimic. Este meritul Editurii Victoria Books că a inaugurat pe piaţa românească acest gen de consum superior printr-o serie de (auto)biografii ale celebrităţilor din film (Al Pacino, De Niro, Johnny Depp, Woody Allen ş.a.), muzică (Cohen, Bono, AC/DC), sport (Sampras, Nadal, Federer, Tyson, Zlatan Ibrahimovici ş.a.) sau politică (Mandela, Fidel Castro, Papa Francisc ş.a.) – de altfel, despre cîteva din aceste cărţi s-a şi scris în

Una dintre apariţiile dragi mie este

şi revin la ea cu prilejul premierei, la sfîrşitul acestei luni, a documentarului/concertului live

regizat de Sean Evans. Cu doi dintre membri trupei Pink Floyd deja dispăruţi – Syd Barrett a murit nebun în 2006, iar Rick Wright s-a dus şi el doi ani mai tîrziu în urma unui cancer –, cu un membru de o discreţie absolută, David Gilmour (care lansează în această toamnă, după nouă ani, un nou album solo:

, şi un altul de un rar egocentrism, Roger Waters (Storm Thorgerson, graficianul grupului, a dispărut şi el acum doi ani),

-ul Nick Mason, toboşarul pasionat de maşini de curse, părea predestinat să devină arhivarul şi, mai ales, biograful trupei. El este cel care deţine seiful cu tot ce a înregistrat vreodată trupa, de la demo-uri la materiale neintrate pe discuri, din seiful lui ieşind şi benzile cu jam-session-urile din perioada înregistrării albumului

(1994), editate, remixate şi apărute anul trecut sub titulatura „ultimul album Pink Floyd“ –

a cărui complexă şi sentimentală poveste am scris-o în vara aceasta pe blog-ul

Biografia lui Nick Mason, publicată iniţial în 2004, este înţesată de informaţii şi de poveşti (oferă foarte mult

despre Pink Floyd, preferata mea fiind cea legată de eşecul înregistrării muzicii pentru un spectacol de balet inspirat de

al lui Proust), însă marea calitate a acestei „istorii personale“, cum prea modest este intitulat demersul biografic ce împrumută titlul unei piese compuse şi cîntate de Rick Wright, o dau lejeritatea şi umorul evocării bateristului. Mason nu se ia niciodată în serios ca muzician („sincronizarea şi forţa n-au fost niciodată punctele mele forte, am fost întotdeauna mai bun la petrecerile de după“) şi nu contribuie la consolidarea legendei trupei, ale cărei momente de graţie componistică şi concertistică sînt tratate aproape derizoriu. Spre exemplu, o parte cu adevărat savuroasă a cărţii este despre cum Pink Floyd au reuşit să facă muzica psihedelică a primelor albume într-o perioadă în care timpul în studiourile de înregistrări costa enorm, iar tehnologia digitală nu exista şi totul trebuia făcut manual (tăiatul şi lipitul benzilor de înregistrare) şi obţinut analog. Astfel, toate inovaţiile sonore din muzica trupei sînt puse de Mason pe seama circumstanţelor, accidentelor şi hazardului, mai exact a improvizaţiilor tehnice greşite şi a instrumentelor stricate, a inconştienţei eficace şi, mai ales, a norocului întotdeauna mai mare decît inspiraţia şi conştiinţa muzicală („rezistam cu greu tentaţiei de a construi un întreg album cu cîini care latră“, amplificatoarele erau reparate cu pîlnii, efectele de lumini erau obţinute cu ajutorul prezervativelor, „albumele noastre fuseseră concepute mai curînd disperat decît inspirat“). 

Mason scrie pe larg povestea momentelor importante din istoria trupei, de la începutul nebuniei lui Syd Barrett şi abandonarea lui ulterioară (povestea este, de altfel, foarte emoţionantă şi l-a inspirat pe Michele Mari să scrie un mic şi minunat roman poetico-psihologic numit Pink Floyd în roşu, tradus de Cerasela Barbone şi apărut la Editura Polirom în 2011), pînă la certurile care au dus la înlăturarea lui Rick Wright („cunoscut pentru faptul că se gîndea la gîndire“) şi, în final, la separarea de Roger Waters care, în timpul turneului The Wall, îi pusese pe cei din echipa tehnică să poarte tricouri inscripţionate (pe dos, ca să poată fi citite de purtător în oglindă) cu întrebarea: „Îmi merit cu adevărat banii?“ 

De altfel, despărţirea de Roger Waters este, după nebunia lui Syd, al doilea moment de criză majoră din istoria trupei. Planul lui Waters, care compusese aproape singur ultimele două albume ale trupei

şi

era să desfiinţeze Pink Floyd şi să continue cu o carieră solo. Cu ajutorul lui Mason însă, Gilmour a ţinut trupa în viaţă, deopotrivă juridic şi creativ, scoţînd încă trei albume. În acest timp, Waters a continuat să înregistreze albume originale (dintre care cel mai reuşit,

va fi relansat într-o ediţie remasterizată tot în această toamnă), dar mai ales să plece în turnee mondiale extinse cu faimoasele albume ale trupei:

şi, fireşte,

copilul lui de suflet. Aşa se face că, lansat la finalul anului 1979 şi gîndit ca un triptic (dublu album, concert multimedia şi film artistic în regia lui Alan Parker), turneul mondial al acestui iconic album a fost încheiat cu adevărat de Roger Waters abia anul trecut, după ce a bătut toate recordurile de anduranţă & audienţă posibile. Ce e cu adevărat uluitor este faptul că, la 35 de ani de la crearea lui, muzica, mesajul şi imaginarul antirăzboi/ideologie/dogmatism/consumerism al albumului

sînt încă în acord cu vremurile, păstrîndu-şi relevanţa artistică & politică pe o durată istorică cuprinsă între al Doilea Război Mondial şi războiul antiterorism continuat de administraţia Obama. 

Biografia lui Mason şi filmul lui Waters sînt două piese majore pentru înţelegerea moştenirii muzicale a Pink Floyd, prima trupă a cărei muzică s-a auzit în spaţiu, în timpul unei misiuni de la sfîrşitul anilor ’80 a navetei sovietice Soiuz TM-7.  

Premiera filmului va avea loc pe 29 septembrie la Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City. 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Nick MASON

Inside Out (fragment)

Cu tot bombasticismul unui spectacol rock – artificii şi efecte speciale –, acesta se deschidea cu o trupă ce se ridica din spatele scenei şi care părea fi Pink Floyd. De fapt, era un grup care semăna cu noi, unde fiecare purta o mască pe faţă… Odată cu efectele pirotehnice şi sonore ajunse la apogeu, primul grup de muzicieni rămînea nemişcat, iar luminile dezvăluiau, în spatele lor, adevărata formaţie… Pe măsură ce spectacolul avansa, zidul era construit încetul cu încetul, astfel încît prima jumătate se termina cu ultima cărămidă. În fiecare seară, echipa tehnică reuşea să termine zidul cu vreo 90 de secunde înainte de timpul standard.

Muzica era construită în aşa fel încît să ne lase o oarecare libertate, astfel că punerea ultimei cărămizi coincidea cu acordul final din „Goodbye Cruel World“, ultimul cîntec al acestei jumătăţi. Odată terminat, zidul, făcut din 340 de cutii de carton tare, ignifuge, fiecare de aproximativ 1,43 metri lungime pe un metru lăţime şi lată de 30 de centimetri, ajungea la o înălţime de 11 metri şi o lungime de 80 de metri. A doua jumătate a spectacolului începea cu zidul complet terminat, în faţa formaţiei. Zidul era folosit pentru proiecţia unor fragmente de filme de animaţie făcute de Gerald Scarfe. La un moment dat, o secţiune mobilă din zid se desprindea pentru a dezvălui imaginea unei camere de hotel. Altă dată, în timpul piesei „Comfortably Numb“, Roger ieşea în faţa zidului, în timp ce David apărea pe zid pentru solo. 

Cutiile erau făcute din carton, aşa că puteau fi aplatizate pentru a le transporta la următorul spectacol şi asamblate la loc. Falsele cărămizi erau legate între ele de o echipă de constructori ai zidului care, pentru a ajunge la locul respectiv, foloseau turnuri hidraulice ce se ridicau pe măsură ce zidul creştea în înălţime. Odată construit, zidul era sprijinit de o serie de basculante mobile controlate astfel încît să împingă înăuntru sau în afară (nedorind să ne pierdem publicul din primele rînduri) atunci cînd zidul începea să fie demolat. Reprezentaţia ajungea la apogeu odată ce cărămizile începeau să se prăbuşească – asta implica o mecanică elaborată pentru a evita accidentele, spitalizarea şi perspectiva unui spectacol unic, întrucît cărămizile, chiar dacă erau din carton, erau realmente foarte grele… 

La repetiţii au apărut primele dificultăţi. Turnurile pentru constructorii zidului erau extraordinar de zgomotoase şi primele experimente de demolare a zidului aproape că au distrus tot echipamentul de pe scenă. Pentru a proteja echipamentul, au fost proiectate şi construite în mare grabă cuşti mari de oţel şi am obţinut un lubrifiant magic din epoca spaţială.