Hărţile cicatricilor
● Călin Torsan şi Cosmin Manolache (coord.), Cicatrice, Editura Martor, 2010.
Mă dau în vînt după antologiile tematice coordonate de grupul de cercetători / scriitori de la Muzeul Ţăranului Român. Primele trei volume au apărut dintr-o suflare într-un singur an – moshuvine@yahoo .com (2007), Cărţişor de mărţişor (2007), Piua! joacă, jocuri, jucării (2007) –, apoi nu s-a mai auzit nimic de această serie care părea că-şi propusese să organizeze materia memorialistică a copilăriei în funcţie de mai multe subteme. De exemplu, Piua! joacă, jocuri, jucării era un adevărat turnir de reconstituire a jocurilor, în special cele din comunism. Texte confesive, amintiri sau poveşti auzite, liste, mici lexicoane reuşeau să inventarieze sute de jocuri dintre cele mai diverse, de la jocurile clasice cu reguli universale, care se jucau peste tot la fel şi care pot fi întîlnite şi astăzi, pînă la jocuri locale sau specifice unui anumit timp şi jocuri personale, inventate, cu reguli proprii. Cum joaca şi jocurile lasă întotdeauna urme pe corpurile copiilor, noul volumaş colectiv dedicat cicatricilor pare, într-un anume fel, o consecinţă tematică a precedentului.
32 de invitaţi – cercetători, arhitecţi, muzicieni, scriitori, jurnalişti şi alţi prieteni ai Muzeului Ţăranului Român din mai multe generaţii şi chiar de naţionalităţi diferite (englezi, polonezi, italieni) – contribuie la această miniarhivă a cicatricilor, cu texte dintre cele mai variate: istorii personale, crochiuri eseistice, povestiri, poeme. Reiese un adevărat inventar (medical) al cicatricilor provocate nu doar de căzături, tăieturi, zgîrieturi, arsuri sau muşcături, dar şi de vaccinuri, operaţii, vărsat de vînt sau eczeme. Diversitatea tipologică a cicatricilor este însă concurată permanent de conotaţiile date. Nici o cicatrice nu este o simplă cicatrice. De la caz la caz, ea este un (în)semn, o urmă, o amintire, o amprentă, un martor sau chiar o pedeapsă ori un stigmat. Cum remarcă foarte bine Vasile Gherghina: „A vorbi despre cicatrice înseamnă a vorbi şi despre un anumit fel de memorie. O memorie a riscului, a inconştientului, a neperceputului, care, cel mai adesea, rămîne fizic, palpabil... Cicatricea este un fel de tatuaj, o amprentă a unor întîmplări fizice, un contact, o formă de memorie fizică, fără putinţă de ştergere.“
De altfel, revine în mai toate textele percepţia cicatricilor ca o hartă personală, ca un sistem de mici borne ale memoriei pe corp, ca un jurnal intim sau ca un jurnal de călătorie prin viaţă, nişte memento-uri din trecut, nişte suveniruri ale unui spaţiu sau timp vizitate. Majoritatea acestor întîmplări nu sînt importante, de cele mai multe ori sînt de o certă banalitate şi, dacă n-ar fi fost consemnate printr-o urmă lăsată în carne, în timp ar fi fost cu desăvîrşire uitate. Dar (abia) semnul lăsat îi conferă persistenţă, deci importanţă, iar cicatricea, ca deviaţie, devine, în timp, o marcă, un semn personal distinctiv şi, implicit, agent narativ. Căci o cicatrice e un epilog: presupune o desfăşurare care se cere povestită din moment ce face parte din noi (niciodată doar corporal) şi din trecutul nostru. Cum foarte bine observă Francesco Ricci: „Rana se cicatrizează, dar nu dispare. Ea rămîne o parte din noi, creşte cu noi, îmbătrîneşte cu noi, moare cu noi, ca şi culoarea ochilor sau forma nasului“. Călin Torsan continuă această idee ducînd-o foarte departe: „Există cicatrice care sluţesc, altele care conferă mister sau sperie. Impun. Multe dintre ele, dimpotrivă, produc complexe de inferioritate... Cicatricea este citită de ceilalţi. Ea este dovada experienţei limite, dintr-un anumit moment al vieţii. De aceea, de multe ori este autoprovocată. În unele din aceste cazuri ajunge să poarte numele de tatuaj. Tatuajul este o cicatrice cu evoluţie controlată... Cicatricea, excepţia fizică, accidentul nasc nume: Chioru, Strîmbu, Şchiopu. Urmărindu-ne pas cu pas. Devenind istorie. Ce sînt marile războaie, dacă nu cicatrice în evoluţia omenirii?“.
Indisociabilă de ideea memoriei şi a experienţei (fiind şi un semn al cunoaşterii, al încercării, uneori al sacrificiului), cicatricea este abordată de mulţi din semnatarii textelor ca metasemn nu doar al propriei corporalităţi. Ea poate fi deopotrivă semn al distrugerii şi creaţie voluntară: tatuajul, de exemplu, dar şi scrisul ca „o cicatrice pe care hîrtia imaculată o poartă cu sine, corvoadă şi mîndrie, sens şi nonsens, ficţiune şi realitate...“ (acelaşi Călin Torsan) sau graffitti-urile ca însemne pe zidurile/corpul de beton al oraşului, aşa cum scrie Ciprian Voicilă în textul său despre sloganele şi lozincile rămase de la Revoluţie pe clădirile din Bucureşti şi copiate într-o broşură din 1999 de regretata Irina Nicolau. Tot despre cicatrici ca însemn arhitectural scriu şi Doina Vella („Aidoma cicatricilor retractile pe care le lasă arsurile, care strîng pielea în mod inestetic pînă la hidos, împiedicînd creşterea armonioasă a ţesuturilor şi a corpului, aceste cicatrici arhitectonice împiedică oraşul să crească armonios“), şi Raluca Munteanu care semnează un text intitulat chiar „Cicatrici urbane“, aşa cum este reprodus şi un subcapitol despre restaurarea picturii bisericeşti din volumul Tipologia folclorului – din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu (1970). Alte texte au abordări şi mai culturale. Alistair Ian Blyth evocă cicatricea de pe pulpă a lui Ulise (secret semn identitar) şi rămîne în Antichitate în preajma lui Quintilian, în timp ce Vladimir Bulat scrie despre vandalizările unor tablouri, de Rembrandt şi de Malevici, ca despre „pedepse“ aplicate artei de către atentatori maniaci.
Literar vorbind, cele mai bune texte din carte le scriu Bogdan Iancu, Cosmin Manolache şi Cristi Bleotu. Acesta din urmă, jurnalist la Radio România Cultural, este singurul care scrie despre „o cicatrice interioară“ într-o istorie de familie din anii ’80, cînd din ordinul Venericăi Pătru, prim secretar al organizaţiei PCR din Rm. Vîlcea, ţăranii din Drăgăşani au fost deposedaţi de ultimele petice de pămînt rămase necolectivizate în anii stalinismului. Textul, intitulat „Vila de la Nilă“, pune în scenă, emoţionant, confruntarea inegală şi inutilă dintre proprietarul unei vii şi politrucul însoţit de miliţieni şi muncitori în salopete, veniţi să dărîme gardul pentru a face loc lamei buldozerului să treacă prin viţa-de-vie.
(În)semne ale corpului, ale spiritului sau ale oraşului, cicatricile formează hărţi dintre cele mai complexe, hărţi ale timpului, ale sentimentelor sau ale spaţiului, ale dimensiunilor în care trăim, iar acest volumaş, aparent neînsemnat, ne arată exact felul în care cicatricea este şi funcţionează ca un text. Şi viceversa.
