Greatest Hits
● Răzvan Petrescu, Rubato, Editura Curtea Veche, 2011.
Răzvan Petrescu este, probabil, cel mai subevaluat scriitor român în viaţă. Şi nu mă refer atît la receptarea critică (încă de la început plină de elogii şi entuziasme; deşi lipseşte, de pildă, din Istoria critică a lui Nicolae Manolescu unde, menţionat laolaltă cu alţii, este numit, totuşi, „aproape o certitudine“), nici măcar la recunoaşterea instituţională, ca să zic aşa (este prezent în manuale şi prin dicţionare, iar Uniunea Scriitorilor, ASPRO, ASB, UNITER, Radio România Cultural l-au premiat deopotrivă pentru proze şi pentru piesele de teatru), ci mă refer la recunoaşterea publică, a cititorilor – atîţia cîţi sînt – de literatură română contemporană. E-adevărat însă că există cîteva posibile explicaţii. După debutul într-un volum colectiv modest numit Debut ’86, Răzvan Petrescu s-a impus cu adevărat în prima jumătate a anilor ’90 prin cele trei volume de proză scurtă (Grădina de vară, 1989; Eclipsa, 1993, şi Într-o după-amiază de vineri, 1997) şi alte două de teatru. Dar interesul relativ scăzut din acea perioadă pentru literatura contemporană, o oarecare dificultate de încadrare a prozei sale scurte şi, mai ales, prejudecata genului minor şi neinteresant (pentru publicul consumator, în special, de roman), faptul că n-a mai publicat nici o carte vreme de peste un deceniu iar, între timp, au apărut alte valuri de scriitori, mai tineri şi mai activi, lipsa lui din peisajul publicistic şi retragerea deliberată în munca editorială, toate acestea au contribuit la instalarea lui Răzvan Petrescu într-un fel de underground, accesibil doar iniţiaţilor în proza scurtă – situaţie care m-a făcut să-l numesc, la un moment dat, „maestrul din umbră al literaturii române“.
Ca şi masivul său volum compozit din 2008, Foxtrot XX (jurnal şi publicistică), şi Rubato este o carte cu texte vechi şi noi, dar este alcătuită pe principiul greatest hits, adunînd cele mai bune 13 povestiri din cariera scriitorului, plus una nouă. O antologie care, împreună cu recentele traduceri în ebraică, spaniolă şi engleză, reprezintă, totuşi, un act de recunoaştere a valorii literaturii lui Răzvan Petrescu, dar, în acelaşi timp, şi unul de (im)punere în atenţia celor care nu l-au descoperit pînă acum pe acest scriitor stilist desăvîrşit şi cu un simţ al tragicomicului complex şi cu adevărat unic. Căci, în ciuda senzaţiei de omogenitate (deşi verva este egalată doar de varietatea stilistică), povestirile lui Răzvan Petrescu evoluează pe o scală destul de întinsă, de la neorealism la parodic, abordînd deopotrivă oralitatea prolixă şi sugestia parabolicului, alternînd satira cu farsa absurdă, asimilînd în acelaşi timp referinţe mitologice, ştiinţifice, din arta înaltă şi din cultura populară, explorînd profilurile pitoreşti ale unor personaje din medii sociale şi morale joase, dar şi profunzimile clinice ale unor minţi artistice tulburate.
„Uşa“, povestirea care deschide volumul, este şi prima dintre cele realiste, surprinzînd, cu mare acuitate a reacţiilor, momentul delicat în care rudele unui muribund se confruntă, în spital fiind, cu iminenţa morţii şi a situaţiei complicate de a nu avea resursele, deopotrivă emoţionale şi financiare, necesare pentru a-l lua acasă. În „Rubato“ (tot o povestire „medicală“, ca şi „Globul de cristal“, unde avem monologul unui bărbat în comă) este surprinsă ziua de muncă, infernală, a unui psihiatru care ascultă, rînd pe rînd, confesiunile şi delirurile psihice ale unui torţionar, ale unui poet, ale unei prostituate etc.; o povestire realistă prin mijloace, dar care glisează, prin discursul absurd şi grotesc al personajelor, înspre o tragi-parodie clinică. „Primăvara la bufet“ însă, cea mai întinsă povestire din volum, este perfect realistă, consemnînd lungile şi amestecatele discuţii ale unor navetişti adunaţi la bufetul gării.
Sînt primii ani de după ’89 şi oamenii discută de toate, despre politică şi viaţă, despre ce-au auzit la televizor şi ce-au mai citit prin ziare etc., combat şi se contrazic, îşi amintesc sau construiesc teorii, vocile lor neavînd identitate, dar tot acest verbiaj de babel navetist conturînd perfect mediul social şi moral al omului de rînd. Un adevărat tur de forţă al limbajului neaoş (la care, în anii ’80, au aspirat, în proza scurtă, şi Mircea Nedelciu sau Gabriela Adameşteanu, de pildă), povestirea este o bijuterie orală care stă oricînd lîngă textele de aceeaşi factură narativă ale unor Caragiale, Sadoveanu sau Marin Preda. În fine, ultima povestire aşa-zis realistă şi care se încheagă tot din alternanţa vocilor personajelor este cea nouă, „Jaf armat“, unde trei intelectuali (un psihiatru, un profesor de liceu şi un economist), ajunşi la criza vîrstei mijlocii şi cu imaginaţia inflamată de filmele hollywoodiene, pun la cale, ajutaţi de un hoţ de maşini, un jaf armat la o casă de schimb valutar. Evident, totul merge cît se poate de prost, dar discuţiile şi desfăşurarea planului lor sînt de un comic (intelectual, plin de citate) irezistibil – povestirea l-ar face pe Tarantino fan pe viaţă al lui Răzvan Petrescu. De altfel, umorul din „Jaf armat“ nu este egalat decît de cel al povestirii „Fotografii de nuntă“, un scenariu al dezastrului în care gagurile se înlănţuie catastrofic pe durata unei zile întregi, de la cununia civilă de la Primărie pînă la petrecerea de nuntă ţinută în apartament.
Celelalte povestiri sînt, cum ziceam, farse livreşti/absurde, parabole şi/sau parodii, deşi e greu de stabilit unde încep şi unde se termină aceste delimitări, asta dacă nu cumva ele sînt mixate voluntar, cu multă dexteritate stilistică, pînă la indistinct. În „Şansa“, un drumar găseşte în groapa pe care o sapă în asfalt un craniu şi începe să recite în transă din „Hamlet“, pentru ca „Farsa“ să fie o splendidă rescriere, în genul unui Woody Allen placat pe Kafka, a episodului biblic în care Cain îl omoară pe Abel. „În rolul lui Isus“ avem povestirea-monolog a unui actor care-l interpretează pe Mesia şi care ajunge, în cele din urmă, să facă el însuşi minuni (de pildă, lumea dă năvală pe platoul de filmare la scena cu peştii şi vinul), devenind o vedetă în cartier. În „Blitz“ – beneficiind şi de o trimitere explicită la nuvela „Funigei“ a lui Cortazár, ecranizată de Antonioni în Blow-Up –, un bărbat găseşte peste tot prin oraş fotografii necunoscute cu el însuşi, toate instantanee nocturne, ca şi cum noaptea ar fi permanent filat de o instanţă-polaroid. „Unde eşti, Eleonora?“, „Într-o după-amiază de vineri“ (care se deschide cu fraza posibil camusiană „A murit tata“) şi „Mici schimbări de atitudine“ sînt povestiri „de ospiciu“ bufe, cu personaje complet sărite de pe fix, cu discuţii şi situaţii inenarabile şi perfect imprevizibile, adică exagerate, enorme şi monstruoase, prin acelaşi registru absurd lucrat în filigran, şi care, uneori, comunică între ele, prin mici detalii şi personaje. În fine, exceptînd cîteva pasaje din „Globul de cristal“, „Scrisoare de octombrie“ este un text aproape liric. Spun „aproape“ pentru că, din nou, totul este basculat înspre parodic.
Recognoscibilă din doar cîteva fraze, stilistica lui Răzvan Petrescu este absolut remarcabilă, şi la toate nivelurile: fluentă şi muzicală oricît de cumulativă – de altfel, scriitorul mărturisea într-un interviu că lucrează mult pe texte –, fără concesii lexicale (uneori trebuie să consulţi dicţionarul) şi profund culturală (una din sursele majore de umor sînt citatele, referinţele literare şi muzicale), dezvoltînd o gamă nesfîrşită de trucuri sintactice pentru a obţine toate efectele posibile (de la Urmuz nimeni n-a mai avut o aşa ştiinţă a topicii şi n-a mai scos atîta umor din elementul predicativ suplimentar, spre exemplu). Răzvan Petrescu este, de fapt, un ficţionar scamator uns cu toate alifiile stilistice, un tragi-comedian absurd, inteligent şi rafinat, unul dintre cei foarte, foarte puţini scriitori români cu adevărat originali. Îl citeşti şi te minunezi că există.
