Fiica revoluţiei
● Athena Farrokhzad, ALBDINALB, traducere de Svetlana Cârstean şi Raluca Ciocoiu, Editura Pandora M, 2013.
Continui să cred şi să afirm că unul dintre cele mai coerente şi mai importante proiecte externe dedicate literaturii româneşti îi aparţine ICR-ului din Stockholm. Efectele atelierului de traducere româno-suedez, workshop început şi ţinut în 2008 în România, iar de atunci încoace la Stockholm (şi sper ca această continuitate să nu mai fie afectată de schimbările prin care, din nefericire, a trecut ICR în ultimii ani), continuă să se vadă. Anul acesta, alţi poeţi români participanţi în trecut la atelier au apărut publicaţi în suedeză, cu volume individuale: Floarea de menghină de Svetlana Cârstean (trad. Athena Farrokhzad, Ramús), Cerul din burtă de Ioana Nicolaie (trad. Inger Johansson, 10TAL Bok), Pe spatele peştişorului de aur de Gabriela Melinescu (trad. Inger Johansson, Ellerströms) şi Austerloo de Daniela Crăsnaru (selecţie şi trad. Dan Shafran, Ellerströms), cărţi care deja au avut parte – şi pe fondul faptului că, la ediţia Tîrgului de Carte din Göteborg din septembrie, România a fost invitat special – de o receptare foarte bună şi constantă. În plus, într-un număr special al revistei Lyrikvännen dedicat Bucovinei, au apărut cîteva grupaje de poeme semnate de Andrei Gamarţ, Ecaterina Bargan, M. Duţescu, Svetlana Cârstean şi de mine, ultimii patru fiind invitaţii ediţiei de anul trecut a workshop-ului poetic, unde am lucrat împreună cu poeţii Hanna Nordenhök, Athena Farrokhzad, Helena Boberg şi Daniel Boyacioglu. Acesta din urmă a fost invitat anul trecut la seara de poezie a FILB-ului de la Bucureşti (care, apropo, este singurul festival literar internaţional independent de la noi, festival a cărui nouă ediţie, a şasea, va avea loc săptămîna viitoare, între 4-6 decembrie, la Clubul Ţăranului).
O altă consecinţă benefică a atelierului poetic de traducere româno-suedez este şi traducerea volumului de debut al Athenei Farrokhzad – dacă nu mă înşel, primul volum individual al unui poet suedez, dintre cei participanţi în ultimii ani la atelier, apărut la noi. Publicat chiar anul acesta la prestigioasa editură suedeză Albert Bonnier (care-l publică şi pe Mircea Cărtărescu, spre exemplu), cu titlul original Vitsvit (un joc de cuvinte care, tradus literal, ar înseamna „suită în alb“), volumul de poezie al Athenei Farrokhzad a fost nominalizat pentru Augustpriset, cel mai important premiu literar naţional suedez, şi a primit deja Premiul „Karin Boye“. Traducerea românească este prima traducere integrală a acestei cărţi care deţine toate datele pentru o lungă carieră internaţională.
Născută în 1983 la Teheran, într-o familie nevoită să părăsească Iranul pentru Suedia din motive politice, Athena Farrokhzad pune în scenă în această carte a vocilor familiei un teatru imaginar, despre condiţia dezrădăcinării şi a imposibilei întoarceri, sau, în termeni politici, despre conflictul dintre identitate şi integrare, dintre tradiţie şi revoluţie, dintre cultură şi rasă. Deschiderea acestui poem – semnificativ inclusiv din punct de vedere formal, căci versurile sînt scrise în alb, pe bande de fond negru –, conţine premisele unui „fals dialog de bucătărie“, cum îl numeşte Svetlana Cârstean, în care sînt implicaţi imaginar o mamă, un tată, o bunică, un unchi şi un fiu, toate aceste voci deopotrivă ale revoltei şi nostalgiei, avînd fiecare o anume identitate şi o anume poziţie: „Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistă // Mama mea a umplut imediat casa cu fleacuri de Crăciun / A cîntărit argumentele pro şi contra bradului de plastic / ca şi cum asta ar fi fost problema ei // Ziua făcea diferenţa între vocalele lungi şi scurte / ca şi cum sunetele ieşite din gura ei / ar fi putut curăţa uleiul de măsline din piele // Mama mea lăsa să curgă prin sintaxă decolorantul / De cealaltă parte a punctuaţiei silabele ei deveneau mai albe / decît o iarnă norlandiană // Mama mea ne construia un viitor bazat pe cantitatea vieţii / În boxa casei de la periferie alinia cutii de conserve / ca înainte de război // (...) // Mama mea a spus: Se pare că nu ţi-a trecut niciodată prin cap / că în numele tău îşi are originile civilizaţia // Mama mea a spus: Întunericul din pîntecele meu e singurul întuneric / pe care-l stăpîneşti...“ Cel mai intens conflict al acestei puneri în scenă a familiei de imigranţi este cel dintre mamă şi fiică, singura a cărei voce nu se aude în carte, dar a cărei revoltă se poate citi în negativul vorbelor celorlalţi, în al căror nume ea scrie, de fapt, acest poem. Mama este personajul aparent cel mai adaptabil, dispus să uite şi să se conformeze unei alte identităţi culturale, idealul ei fiind unul domestic, nicidecum politic, astfel că împotrivirea fiicei la noul statut existenţial este privit nu doar ca o formă de nerecunoştinţă, dar chiar ca pe o decădere. Tatăl, revoluţionarul marxist de altădată, persecutatul politic şi torturatul, recunoaşte în atitudinea fiicei o anume continuitate revoluţionară, în timp ce fiul, figură mai individualistă, pare că se plasează undeva între: „Tatăl meu a spus: Fratele tău s-a bărbierit înainte să-i crească barba / Fratele tău a văzut faţa teroristului în oglindă / şi a vrut o placă de întins părul cadou de Crăciun // Fratele meu a spus: Aş vrea să mor cîndva într-o ţară / unde oamenii să-mi poată pronunţa numele.“ Bunica este vocea trecutului mereu evocat în tonuri nostalgice, un trecut care există în amintire, în timpul unui prezent mai degrabă indiferent. În fine, unchiul este dublul tatălui, cel care evocă trecutul în termenii nedreptăţii, ai violenţei şi sîngelui vărsat, fiind, în acelaşi timp, şi vocea mai apropiată fiicei absente, dar retrase să scrie poemul: „Unchiul meu a spus: Războiul nu a încetat niciodată / Tu ai încetat să mai fii victimă de război // Unchiul meu a spus: Nu uita că singurul lucru care contează într-o revoluţie sînt verdictele / fiicelor printre rîndurile poemelor.“
Poemul aparţine familiei, dar tot ce spune familia poate fi folosit „la timpul cuvenit“ împotriva ei. În fond, şi fiica şi familia vorbesc despre aceleaşi lucruri. Drama inadaptării, a înstrăinării de sine şi de rădăcini, a imposibilei întoarceri/ajungeri, a blocajului în limbaj şi cultură, a captivităţii în culoarea pielii, obsesia memoriei – toate acestea sînt, de fapt, comune. Familia este oglinda fetei, de aceea, fiica nici nu are nevoie să vorbească. (De altfel, ediţia suedeză a cărţii are o copertă cu o suprafaţă lucioasă argintie, care reflectă chipul cititorului). Cu toţii resimt trecutul ca pe o „silnicie care nu va fi dusă niciodată la bun sfîrşit“ şi deplîng o anume fatalitate istorică a nedreptăţii, cu toţii se confruntă cu limitele limbajului, deopotrivă a celui intim-familial şi public-politic („mamele şi limbile se aseamănă / în sensul că ele mint fără încetare despre orice“), dar mai ales ale celui cultural („Tatăl meu a spus: Serifele îmi înţeapă degetele // Dacă uiţi cumva alfabetul / Îl găseşti pe spatele meu“), cu toţii au răni de îngrijit, îşi caută continuitatea, limba adevărului şi locul potrivit, inclusiv cel pentru îngropăciune.
Mai mult o dramă comună a familiei imigrante decît un conflict între generaţii, totul pe fondul unei fatalităţi a civilizaţiei, timpului şi Istoriei – cartea Athenei Farrokhzad, plină de versuri-verdict, replici-slogan, citate mascate şi fine parafraze, este un spectacol pe mai multe voci, al meditaţiei asupra Istoriei şi familiei, trecutului şi identităţii şi limbii, asupra Revoluţiei şi vieţii. ALBDINALB este o carte de poezie politică şi, în acelaşi timp, profund umană, cum nu s-a mai citit pînă acum în limba română.
