● Herta Müller, Omul este un mare fazan pe lume, traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction, 2011. 

În 2009, cînd Hertei Müller i s-a acordat Nobelul literar, foarte puţini români o citiseră în limba română, iar asta pentru că la noi nu prea fusese tradusă. Un roman, un volum memorialistic, un poem-colaj şi cam atît, totul de-a lungul a aproape două decenii. Omul este un mare fazan pe lume este, în acest moment, a patra carte de proză dintr-o serie de autor care-i conturează deja destul de clar portretul literar: preferinţa pentru subiectele plasate în comunism, tema dramei minoritarilor germani şi a memoriei într-un regim totalitar, preocuparea pentru limbaj şi, mai ales, lirismul cu care-şi infuzează proza. Dacă romanul Încă de pe atunci vulpea era vînătorul (ecranizat de Stere Gulea în 1993) spune povestea unei profesoare hărţuite de Securitate, Călătorie într-un picior urmăreşte îndeaproape drama emigrării unei tinere femei de origine germană din România comunistă şi dificultăţile integrării într-o Germanie străină şi complicată, pentru ca Leagănul respiraţiei să fie romanul deportării unui sibian de origine germană într-un lagăr de muncă forţată din Uniunea Sovietică, precum şi fuga lui din ţară de după întoarcerea din lagăr. După cum se ştie, mama Hertei Müller şi prietenul ei, poetul Oskar Pastior, s-au numărat printre cei deportaţi în lagărele de muncă sovietice, scriitoarea însăşi a avut probleme cu Securitatea, emigrînd apoi în 1987, astfel că prozele sale, şi cele traduse, şi cele în curs de a cunoaşte versiunea românească, au o semnificativă bază (auto)biografică. Herta Müller scrie despre ce cunoaşte şi n-o interesează schimbarea subiectului, doar a situaţiei. Poate şi de aceea cărţile sale nu oferă prea mult din contextul politic şi, oricît de documentate ar fi, miza lor rămîne întotdeauna experienţa umană a captivităţii, a agresiunii fizice şi psihice, a deposedării şi umilinţei în regimul comunist, a recuperării şi a punerii acestei drame în cuvinte, şi mai puţin motivaţia ideologică a „vinei“, a privării de libertate, a supravegherii şi controlului. 

În acest roman, publicat în 1986, subiectul este pregătirea pentru emigrare. Într-un sat bănăţean nenumit din anii ’80 (ar putea fi satul natal Niţchidorf la fel de bine ca oricare altul), familia morarului Windisch aşteaptă actele necesare plecării în Germania, o plecare care se amînă cu anii şi care, datorită scrisorilor venite de la fiul deja plecat al pielarului, îşi sporeşte mirajul libertăţii, dar, în acelaşi timp, capătă şi accente de îngrijorare. În contul eliberării paşaportului, morarul Windisch continuă să-i care cu bicicleta primarului saci de făină, dar timpul trece, plecarea devine ceva incert, iar oamenii par tot mai mult prinşi într-un sat şi într-un timp fără ieşire, comportîndu-se şi făcînd lucruri ciudate în aşteptarea morţii anunţate de ţipătul cucuvelei. Astfel, în orizontul întunecat şi îndepărtat al plecării, relaţiile oamenilor devin aspre, tăcute şi tensionate, intimitatea se alterează, iar încrederea slăbeşte din cauza suspiciunilor. Soţia îl respinge pe Windisch, iar acesta începe să-i reproşeze faptul că a supravieţuit în lagărul de muncă forţată vînzîndu-şi trupul în schimbul mîncării („Supa de iarbă“ este un capitol semnificativ pentru tema foamei, recurentă şi în alte romane ale Hertei Müller, mai ales în Leagănul respiraţiei). Aşa aflăm că fiecare pierduse pe cineva în lagăr sau în război şi că uniunea lor fusese marcată şi forţată de împrejurările nefaste ale istoriei. Plecarea lor, împreună cu fiica Amalie, ar însemna, astfel, şi o rupere de trecut, nu doar de prezent. Între timp însă, viaţa pare că se refuză oamenilor precum mărul căruia sătenii îi dau foc pentru că-şi mînca propriile mere. Atmosfera de o stranietate apăsătoare (vîntul, luna, întunericul, cucuveaua par de-a dreptul nişte personaje) capătă conturul damnării datorită lirismului cu care Herta Müller scrie acest roman, alcătuit din cincizeci de poeme ca nişte secvenţe narative filtrate de limbajul metaforic şi de cadenţa muzicală, de vers ri(t)mat a frazelor. Cadrele decupate de poeme, precum şi gesturile sau vorbele oamenilor sînt de un suprarealism întunecat care contribuie la senzaţia de lume posedată, captivă, stăpînită. 

Paznicul de noapte – prietenul morarului – este cel care îi spune, la un moment dat, cum stă treaba, şi anume că, pentru a obţine actele necesare plecării, va trebui să-şi sacrifice pe paturile autorităţilor propria fiică: „Preotul o face catolică, iar miliţianul apatridă“. Făina morarului devine, astfel, preţul cu care Windisch încearcă să păstreze onoarea şi puritatea propriei fiice. Capitolul „Fluturele de varză“ se deschide cu o minunată secvenţă care descrie această dramă a tatălui admirîndu-şi fiica condamnată, şi ea, la întinare: „Amalie stă în faţa oglinzii. Furoul ei este roz. Sub buricul Amaliei creşte dantelă albă. Prin găurile din dantelă, Windisch vede pielea de deasupra genunchiului ei. Genunchiul are fine fire de păr. Este alb şi rotund. Windisch mai vede o dată în oglindă genunchiul Amaliei. Vede cum găurile din dantelă se întrepătrund. În oglindă sînt ochii nevestei lui Windisch. În ochii lui Windisch găurile sînt fugărite în tîmple de bătaia genelor. În colţul ochiului lui Windisch i se zbate o arteră. Ea sfîşie dantela. În ochiul lui Windisch, pupila învîrte fîşiile desprinse din dantelă. Fereastra este deschisă. Frunzele mărului bat în geamul ei. Buzele lui Windisch ard. Spun ceva. Tot ce spun ele devine în cameră doar o conversaţie cu sine însuşi. În propria frunte. «Vorbeşte singur», spune nevasta lui Windisch în oglindă...“ 

Spuneam mai sus că romanele Hertei Müller nu oferă prea mult din contextul politic, dar conţin întotdeauna nenumărate situaţii semnificative pentru a înţelege felul opresiv al sistemului. Apar (şi) în acest roman scene de recensămînt al animalelor şi de comerţ pe sub mînă, copii recitînd în clasă poeme şi alte aberaţii patriotice („La fel ca tatăl nostru din casa în care locuim, tovarăşul Nicolae Ceauşescu este tatăl ţării noastre…“) sau vînzarea de mobilă şi obiecte personale (vînzarea trecutului) înaintea părăsirii locului natal. Omul este un mare fazan pe lume este un roman despre sacrificiul emigrării, un poem despre dislocările interioare, un roman-poem despre drama eternei plecări. Şi una dintre cele mai frumos scrise cărţi ale Hertei Müller.