Erotism cu străbunica
● Maxim Crocer, amo(u)r, cu ilustraţii de Felix Aftene, Editura Humanitas, 2010.
Acum cîţiva ani, Cotidianul a făcut o anchetă printre criticii literari, de unde reieşea că nu avem roman românesc de dragoste. Dar literatura noastră contemporană nu produce, de fapt, nici unul din genurile aşa-zise de consum: nu se (mai) scriu nici romane poliţiste (tot Rodica Ojog-Braşoveanu se reeditează), thrillere sau chic literature nici atît, nu avem nici măcar romane fantasy sau cu vampiri, în ciuda unui folclor bogat şi a mitului Dracula. Între Mircea Eliade şi Răzvan Rădulescu nu e nici o legătură şi nici nu se mai află altcineva, „Domnişoara Christina“ sau Teodosie cel Mic, de pildă, fiind nişte proze ale literaturii „înalte“ ce nu pot fi puse într-o serie a genului. Literatura SF de la noi, atîta cît se scrie, n-a dat încă nici o carte mare care să aibă pretenţia de a intra în canon, nici vreun best-seller. Privită din perspectiva genurilor de consum, literatura română nu are nici măcar un singur scriitor profesionist. Să nu-mi spuneţi Pavel Coruţ. Omul nu e scriitor, cum nu e Dan Puric eseist.
Lucrurile nu stau altfel nici cu literatura erotică, un gen şi mai dificil prin faptul că înfruntă (pre)judecăţile publice. Faptul că proze precum „Duduca Mamuca“ sau Maitrey au fost în epocă acuzate de obscenitate şi atentat la bunele moravuri, că scena violului din Răscoala a fost „de referinţă“ o jumătate de secol, că un dialog din Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş a făcut subiectul unui mediocru talk-show de televiziune sau că despre romanele din seria „Ego.Proză“ a Editurii Polirom s-a vorbit în termeni de pornografie spune totul. La rigoare, literatura erotică românească înseamnă doar „Povestea pulei“ (1878) a lui Ion Creangă, Poemul invectivă (1933) al lui Geo Bogza şi Infernala comedie (2005) a lui Emil Brumaru, trei texte splendide, despărţite de cîte-o jumătate de secol şi care, de fapt, n-au în comun nimic altceva decît limbajul explicit. Astăzi, două scriitoare par interesate de literatura erotică: Claudia Golea, dar romanele ei nu sînt decît nişte pliante turistice cu destinaţii asiatice pigmentate cu scene de sex, şi Ruxandra Cesereanu, ale cărei cărţi par mai mult nişte disertaţii poematice. Între aceste două extreme nu se află, însă, nimic. Dacă romanul Belle de Nuit (Editura Trei, 2007), replica românească la britanicul Belle de Jour, a stîrnit interes mediatic (mai ales) prin faptul că numele autorului/autorilor a fost ţinut secret, în schimb antologia Poveşti erotice româneşti (Editura Trei, 2007) a fost un demers de-a dreptul lăudabil, mai mult de a înfiinţa decît de a revigora un gen, dar care n-a avut o presă pe măsură. De fapt, singurul (mini)roman românesc cu adevărat pornografic l-a dat Alex Tocilescu – Carne crudă (Editura Brumar, 2008) – o carte scrisă ultra-explicit, dar deloc vulgar, natural şi cu umor, fără emfază literară, dar şi fără alte pretenţii, onestă în demersul ei de a descrie (aproape) numai scene de sex.
Dar mai există şi acest Maxim Crocer, despre nu se ştie decît că este pseudonimul unui blogger clujean, descoperit şi debutat în 2008 de Editura Indigo cu miniromanul Cavitatea, un mic tratat de sexualitate, scris poetic şi cu trimiteri culturale, dar şi cu multe preţiozităţi pseudofilozofice şi alte stîngăcii. Saltul pe care îl face cu acest al doilea roman este demn de remarcat. O carte fără subiect propriu-zis este şi această confesiune a unui bărbat nenumit, strănepotul unei anume Aline de Jassy, o celebră cocotă de lux de la sfîrşitul secolului al XIX-lea de pe Coasta de Azur, care a sfîrşit bătrînă şi grasă, înecată cu un sîmbure de măslină. Amintirea ei lacunară (nu s-a păstrat cu ea nici o fotografie) îl fascinează însă pe strănepotul român ajuns, în anii ’90, un fornicator, cum singur se autodefineşte, pasionat de „imperiul infinit de cavităţi“ al femeilor cu care încearcă să compenseze tragismul vieţii şi să-şi răscumpere inevitabila moarte. „Nimic mai firesc în a ajunge să-ţi deguşti sexualitatea datorită morţii percepute în detaliu“, spune el la un moment dat, insistînd pe faptul că nu-l interesează multiplicarea orgolioasă sau narcisistă a experienţelor sexuale, ci degustarea unui şir de vitalităţi corporale care să-l ţină cît mai departe de „incandescenţa“ morţii.
Imaginea străbunicii (nu se ştie exact nici cît de legitimă este) şi a vieţii sale lungi şi intens perverse de cocotă de lux funcţionează deopotrivă ca un reper erotic şi ca un talisman afrodiziac pentru acest „fiu simbolic“, consumat de dileme sexistenţialiste: „Dar poate fi, oare, exorcizat trupul sau tocmai el este substanţa exorcizatoare?“. Actul mental voluptuos prin care strănepotul fornicator compune şi recompune la infinit, din reverii şi mici istorii de familie, imaginea misterioasei şi fascinantei cocote de altădată, este întrerupt de o scrisoare care-l cheamă la Villefranche-sur-Mer, un orăşel chiar de pe Coasta de Azur, pentru a i se înmîna personal un pachet cu lucruri ce-i aparţinuseră Alinei de Jassy. Un pachet care se va dovedi cutia unei Pandore libidinale! Acesta este momentul culminant al narcozei fanteziste erotic-morbide a strănepotului, care-şi confruntă acum excitaţia cu adoraţia faţă de imaginea lubricii sale străbunici transformate în himeră erotică şi fetiş incestuos: „Creierul meu fixase o întîlnire de taină cu trupul ei, încercînd să fie un intrus performant, cu o intrigă tactă şi acrişor de lascivă, dat fiind că, dincolo de istoria dermei şi a carnaţiei unei femei în general, eu voiam să o posed pe fosta cocotă de lux prin intermediul coconului imaginii ei, ţesut precum în jurul unei cavităţi arhetipale.“ Tentaţia posedării străbunicii fantasmate şi devenite un fel de dildol mental, vertijul incestuos retoric, mistica idolatriei erotice, extazul afrodiziac-ascetic, tot acest delir senzual-maladiv se termină însă aşa cum trebuia: într-o cheie livrescă.
După lectura acestui al doilea roman, mi-e tot mai clar că Maxim Crocer nu este un blogger oarecare. Scriitura sa rafinată (întorsătura frazei, voluptatea lexicală şi plăcerea formulărilor la limita preţiozităţii, felul în care schimbă registrele metaforei, lirismul latent) denotă profilul unui intelectual cu o educaţie şi cu lecturi predilect franceze, cu un bun simţ al autoironiei şi al ridicolului asumat (unele formulări sînt, din acest punct de vedere, memorabile „strănepotul cu fitilul aprins şi străbunica halucinogenă!“, „au oare clovnii libido?“, „curul ei ca o fugă de Bach“ sau „teologul străbunicii mele erogene“), dar, mai ales, preocupat ca limbajul acestei scrieri erotice să nu fie licenţios, obscen, vulgar. Lucru admirabil pentru o literatură erotică fără tradiţie ca a noastră.