Emaus
● Alessandro Baricco, Emaus, traducere din limba italiană de Gabriela Lungu, Colecţia „Raftul Denisei“, Editura Humanitas Fiction, 2012.
Avem patru adolescenţi. Trăiesc cu toţii într-un burg profund italienesc, au 18 ani şi dau tîrcoale maturităţii în fel şi chip – de exemplu, încălecînd pe biciclete şi pedalînd printre prostituatele de la colţ de stradă. Pe de altă parte, ei au în sînge toate reflexele catolicului credincios de clasă medie, ceea ce înseamnă, în principiu, perspectiva unui destin cumpătat, un eroism al cuminţeniei inflexibile, o fervoare a carităţii, plus capacitatea de a „metaboliza incredibile forme de nefericire, confundîndu-le cu desfăşurarea firească a lucrurilor“. Cei patru amici cîntă la slujbele bisericeşti şi fac voluntariat la spitalul săracilor, iar pe unul dintre ei chiar îl bat nişte gînduri de preoţire.
În tîrg mai există însă şi juna Andre, scandalos de frumoasă şi practicantă a unui desfrîu nonşalant. Familia ei e bogată, gesturile ei – inclusiv eresurile – sînt fascinante, nonconformismul şi libertinismul său au o dezinvoltură soră cu altitudinea regească, iar suicidul încercat pe la 14 ani îi completează nurii cu nimbul unei măreţii tragice. Pe scurt, cei patru băieţi sînt topiţi după ea. Prin urmare, hotărăsc să acţioneze – în felul lor, bineînţeles, adică suflecîndu-şi mînecile şi încercînd să-i salveze fetei sufletul. Fata însă îşi va sufleca toate hainele de pe ea şi îi va face s-o iubească în felul ei, ceea ce va duce la o vagă orgie şi, mai departe, la vreo trei morţi şi vreo două renaşteri.
Misterul romanului vine mai ales din scriitură. Febrilă, abstractă, senzuală, proza aceasta păstrează în fiecare paragraf o taină surdă, întreţine o incertitudine încordată, vorbeşte – precum călătoria biblică spre Emaus – despre „ceea ce ştiam dintotdeauna, dar în felul acesta al nostru de a nu şti niciodată“. Splendidă literatură!
