Elogiu buclei
- sau rostul studiilor de etapă -
Corespondam zglobiu zilele trecute cu Corina Şuteu, directorul Institutului Cultural Român din New York, strălucitoare şi contaminantă energie managerială. O admir părinteşte de pe cînd era studentă, prin anii ’80, apoi la cîrma asociaţiei „Ecumest“, cea care a fecundat nebănuit de multe repere intelectuale pe harta noastră artistică. De cîţiva ani, Corina se luptă să-mi deturneze spre filmul românesc măcar un procent din patima cu care am devorat de cînd mă ştiu teatrul aceluiaşi hărţuit, hărtănit, otrăvit, dar sublim teritoriu! Corina a dus la New York toate valorile „noului val“. În ultimii ani, aproape că n-a trecut lună fără să citesc ştiri entuziasmante despre ecourile (newyorkeze sau europene) ale lui Cristi Puiu, Cristi Mungiu, Cătălin Mitulescu, Radu Mihăileanu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, Marian Crişan, Bogdan George Apetri, Adrian Sitaru... Culmea, taman la New York, aveau să citească Mimi Brănescu şi Mirela Oprişor ce am scris despre „Marţi“-ul lor în Dilema veche, articol despre care – tot de acolo! – mi-a scris pufos, cu filială empatie, după ani de tăcere, incomparabilul a.l.ş. Din New York am primit mail-uri întristate privind neglijarea lui Nae Caranfil ca „părinte“, „precursor“ al noilor energii cinematografic-moldovalahe, dar şi pledoarii pentru resuscitarea documentarului românesc. Asta după ce, în Idei în dialog, lăudasem scurtmetrajul lui Adrian Sitaru cu (personajul) Adrian Titieni lăsînd stupefiant o franţuzoaică să se înece stupid, sub ochii ţiganului care-i pîndise geanta... şi copilul... Vrednică imagine a României-pe-plaja-Marii-Nimicnicii.
Tot lăudîndu-i Corinei cutare spectacol de la ACT, cutare nouă montare a lui Măniuţiu, Tompa, Purcărete şi Afrim, spunîndu-i, cu sadism infantil, că, de la încîntările pe nume Amélie Poulain şi Invaziile barbare, eu am jurat să nu mai intru în săli de cinema tocmai ca să-mi păstrez visul intact, m-am trezit cadorisit cu vreo douăzeci de DVD-uri cuprinzînd valorile „noului val“. Peste putinţă să le refuz vizionarea. Aşa că dă-i şi luptă, mai sîmbăta, mai duminica, recunoscîndu-mă în „Domnul Lăzărescu“ (tocmai cînd filmul făcea furori, făceam şi eu infarct, drept pentru care familia mi-a interzis destulă vreme, în chip fioros, vizionarea), înghiţind fiere cu dulceaţă la 432, amuţind de admiraţie şi deznădejde la Periferic-ul lui Bogdan Apetri, polemizînd ore-n şir cu amicii pe marginea înnebunitoarelor tăceri din Poliţist, adjectiv, inventariind viziunile coşmareşti ale României (prea) libere în Occident, Marfa şi banii, California dreamin’, A fost sau n-a fost... şi cîte altele.
Să mă tot îmbolnăvesc de frumuseţi perverse! Şi de cruda, sadica nebunie a realităţii care face ca occidentala „lume bună“ să fie interesată de România numai cînd etalează (estetic) orori, grotesc de circ, deriziune macabră, cerşetorie ţigănească, vampirism suicidar.
Domnule, am „strigat“ la Corina, dar de ce nu vine nimeni, in this very moment, cu o carte, fie de exegeze, fie de interviuri cu toţi corifeii Momentului?!? Dar mai ales cu ambele, aşa cum ar fi ideal şi cum ar face numaidecît orice editor cu capul pe umeri! Îmi doresc pe film ceva asemănător excelentei iniţiative a Mirunei Runcan cu „Divanurile“ ei de acum 15 ani, cînd i-a adunat pe Măniuţiu, Ducu Darie, Dabija, Galgoţiu, Tompa Gabor, perfect studiu de etapă al unei serii regizorale de marcată originalitate, omogenitate şi densitate a programului socio-estetic. De ce nu-şi asumă Gorzo, Chirilov sau Olivotto misia superplăcută de a-i reuni între două coperte pe noii mîncători de jăratec ai marilor noastre ecrane?
Iar întrebarea mi s-a tot dus la vale.
De ce nu are (adică face & deţine) UNITER banca de date a teatrologiei româneşti post-’89? Unde sînt atît de elegant-plănuitele Anuare ale teatrului românesc? De unde poate cercetătorul să vadă afişat într-o secundă pe ecranul computerului cît Shakespeare şi cît Cehov, cît Sofocle, Ibsen şi Sarah Kane s-au jucat în România după 1990?
De ce nu avem nici acum, după douăzeci de ani de libertate, istoria uniunilor de creaţie – literatură, teatru, film, arte plastice, muzică – în comunism? Unde este istoricul marilor biblioteci publice, cu incredibilul război al celor două nefericite roze bucureştene, BAR şi BCS (başca BCU ca subtil arbitru), sau cu jaful securimii de partid pe fondurile secrete – şi „abonamentele“ clandestine ale greilor din Aparat – pentru orice noutate editorială intrată (şi, deci... interzisă) în ţară?
Unde sînt, pentru (stră)nepoţii noştri, în bibliotecile alimentate de bunicii care sîntem, volumele însumînd emisiunile culturale TV realizate de Eugenia Vodă, Horia Roman-Patapievici, Cristian Tabără, Cătălin Ştefănescu, Marina Constantinescu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu? (Ştiu că s-a început cîte ceva la Humanitas, dar sîntem la nivelul broscuţei privind en raccourci elefantul.) De ce întîrzie admirabila energie radiofonică pe nume Teodora Stanciu – omul care a dialogat îndelung cu cele mai substanţiale personalităţi ale culturii române din ultimele decenii – să-şi transcrie interviurile de la Radio România Cultural într-o suită editorială menită să devină rival citibil pentru „fonoteca de aur“?
De ce, oare, se perpetuează, în lumea noastră literară, tipul de dispreţ găunos şi invidios în esenţă al academismului faţă de exuberanta productivitate a foiletonismului şi jurnalismului cultural? De ce sînt acuzate şi astăzi, cu aceleaşi pseudoargumente ale culturnicilor de altădată, culegerile de articole, ca fiind jalnice dovezi de amatorism? Cine cultivă aşteptări de mare sinteză la o antologie de cronici literare este fie neavenit în domeniu, fie maschează o rea-credinţă de frustrat. Sau castrat. Ce s-ar fi întîmplat, de pildă, cu zecile, sutele de texte istorico-politico-literare publicate în reviste de Alexandru George, de vreo patru decenii încoace, dacă nu ar fi fost cuprinse-n volum? Aproape fiecare dintre ele conţine dinamita unei lucrări de doctorat. Observaţie egal aplicabilă în cazul unor Nicolae Manolescu (Teme-le ş.cl.) sau Andrei Pleşu (editorialele), ca să mă rezum doar la două nume de vîrf. E mult de vorbit despre această indiferenţă (latină) la facerea (nemţească) a buclei. E de adus în scenă – ei, da – ethosul (weberian) protestant al muncii, contrapus cultului improvizaţiei şi miserupismului mioritic. Nu am fost educaţi întru temeinicie, economisire, previziune, sobrietate, decenţă, exactitate, chiverniseală cu bătaie strategică. Ne-am lăsat, încet, dar sigur, pradă acelei iresponsabile psihologii de şatră şi coviltir pentru care banul se face uşor şi se sparge ca aburul. Ni „se rupe“ de trecut, ni „se fîlfîie“ de viitor, ne „doare-n pix“ de prezent. Tot ce am – beau acum. Trăim intens, devastator clipa şi dispreţuim suveran durata. Un neam de condamnaţi pe viaţă, care se dau mari deghizîndu-se în nababi... sinucigaşi.
Mă rog, ia să mă calmez. Nu mai zic nimic.
Decît una. O chestie care mă roade de vreo zece ani. Domnule, uite că iar m-apucă dracii: de ce nu-şi face, bre, Andrei Manolescu un volum cu minunăţiile reportericeşti cu care mă (şi ne) seduce de atîta amar de vreme? De unde refuzul ăsta de a-şi însuma editorial pitorescul mucalit, încercănarea de dandy, revoltele suave, parşivenia şi, deopotrivă, cuminţenia de sangvin melancolic? Revin şi zic: lăsaţi-i clipei nemurirea şăgalnic-presupusă, însă daţi şi efemerului şansa perpetuării. Şi a verificării în timp. Poate că nu va rămîne nimic. Dar poate că-i este menit să dureze.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.